Comunicarea în cadrul procesului educațional, comunicarea didactică presupune o bună capacitate a cadrelor didactice de exprimare verbală nuanțată și completă (competență lingvistică), care să le permită formulări la nivelul dezvoltării lingvistice a copiilor, dar și modelară și formări ale unor capacități progresice de exprimare verbală a acestor și, totodată, o excelentă capacitate de comunicare nonverbală. Această este esențială ca parte a pregătirii didactice, nu numai la nivelurile mici de școlaritate, ci și la cele mai mari, nu numai din cauză că procesul comunicării a început cu dezvoltarea capacităților nonverbale de expresie umană (intuiția, emoția, actul), ci și pentru că capacitățile de interacțiune ale copiilor sunt preponderent nonverbale, competențele lor la acest nivel fiind adesea superioare celor ale adulților (exprimate în capacități de observare și descifrare a emoțiilor, fizionomiilor, gesturilor, ca intuiție, activism și motricitate expresivă ș.a.).

De aceea, cadrele didactice sunt chemate să-și reactualizeze capacitățile de comunicare nonverbale, studiate și definite de cercetările din domeniu drept competenețe de comunicare nonverbală. În procesul de învățământ incluziv, aceasta reactualizare este esențială, având în vedere mai ales comunicarea cu acei copii care provin din comunități lingvistice sau culturale minoritare sau cu copii cu diverse probleme de adaptare școlară. Aceștia nu reușesc însușirea codurilor de comunicare elaborate în urma procesului de învățământ în același ritm cu copiii cu capacitate sau posibilități mai mari de adaptare; în schimb, cunosc coduri de comunicare restrânse, familiale sau comunitare, bazate în foarte mare măsură pe capacitatea de comunicare nonverbală. Această comunicare este în strânsă și directă legătură și dependență cu capacitatea sau copmpetența socială a cadrului didactic.

Competenţa socială

Abilităţile de comunicare pot facilita o parte a succesului didactic, social, profesional urmărit de o mare parte dintre oameni. Unul dintre autorii studiile de comunicare spune că puterea de a-i convinge pe alţii „depinde în proporţie de cca 90% de semnalele limbajului corpului nostru” (Vera F. Birkenbihl, apud Chelcea et al., p. 213). Comportamentul în viaţa cotidiană este condiţionat de contactul cu ceilalţi oameni, contact care poate avea rezultate mai bune sau mai puţin bune, în funcţie de abilitatea de a stabili sau păstra relaţii a fiecăruia sau de nivelul de sociabilitate. Interpretarea sociabilităţii şi a socialităţii la nivelul strict al capacităţii de comunicare a fost numit în literatura de specialitate competenţă socială: modele sau „pattern-uri de comportament care îi permit individului să producă efectul dorit asupra celorlalţi” (Serge Moscovici, apud Chelcea et al., p. 214). Măsura competenţei sociale ar fi, conform acestei definiţii, puterea de a-i convinge, influenţa sau determina pe alţii. Această influenţă poate fi negativă sau pozitivă, condiţia de a putea fi calificată drept competenţă este capacitatea „autorului” comunicării de a o planifica. Sunt, aşadar, excluse influenţele involuntare (atunci când anumite aspecte sau modele ale comportamentului nostru scapă controlului conştient) pe care le avem asupra celorlalţi, care „trădează” atitudini, idei sau sentimente pe care nu le-am dori comunicate. O altă definiţie accentuează mai puţin efectul comunicării asupra celorlalţi şi mai mult acea parte care ţine de individ şi de capacitatea lui de ajustare a propriului comportament la ceilalţi: competenţa socială este „o flexibilitate constantă a comportamentului în relaţie cu ceilalţi” (M. Argyle, apud. Chelcea et al., p. 214).

Indicatorii-cheie folosiţi pentru a explica şi a urmări în practică această măsură a competenţei sociale au fost: 1) capacitatea insului de a-i influenţa pe ceilalţi şi de a-şi impune ideile proprii; 2) modul în care oamenii devin populari oferind gratificaţii celorlalţi; 3) modul în care oamenii comunică verbal şi non-verbal; 4) capacitatea empatică, de a „se pune în locul celuilalt”; 5) cooperarea, ca mod prin care indivizii îşi ajustează scopurile propării la cele comune; 6) capacitatea de a rezolva probleme; 7) prezentarea sine-lui social[1] sau managementul impresiei ş.a.

Legată de competenţa socială este competenţa emoţională, care se referă, potrivit specialiştilor, la flexibilitate şi autoeficienţă. Emoţiile noastre trebuie să fie adaptate situaţiei, dar şi contextului socio-cultural: de pildă, o manifestare zgomotoasă a emoţiilor poate să fie bine privită la un eveniment de viaţă dintr-un sat, dar reprimat într-o situaţie similară din mediul urban. În legătură sau în continuitate cu aceste preocupări, în 1985, psihologul american Wayne Leon Payne a lansau conceptul de inteligenţă emoţională; în anii următori, acesta a fost explicat în diferite moduri, luându-se în considerare: abilitatea de a stabili şi păstra relaţii cu alte persoane, empatia, capacitatea de a interpreta şi controla emoţiile, flexibilitatea, cooperativitatea etc. (Sfetcu, 2019).

Toate aceste competenţe sunt sesizabile şi se manifestă preponderent prin buna practică a comunicării non-verbale.

Competenţa de comunicare non-verbală

Această abilitate de comunicare non-verbală constă, după anumiţi autori, în expresivitatea emoţională şi controlul sinelui, fiind legată de „stilul expresiv” al personalităţii. (Allport). În general, se consideră că măsura abilităţii de comunicare non-verbală este mare atunci când există posibilitatea înţelegerii sau „traducerii” corecte a expresiilor faciale sau a comportamentelor non-verbale ale oamenilor. Detectarea emoţiilor, recunoaşterea  mesajelor contrafăcute (a minciunii), interpretarea corectă a atitudinilor corporale etc. sunt performanţe care ilustrează competenţa non-verbală. Această abilitate se formează spontan, depinzând de mediul socio-cultural (anumite culturi încurajează manifestarea și deci comunicarea afectivă, altele, dimpotrivă, o inhibă), de experiențele personale (inclusiv de experiențele socio-ocupaționale sau profesionale) și de anumite caracteristici (abilități, deprinderi, trăsături de personalitate, sex, vârstă) ale fiecărui ins. În general, aceasta capacitate de a decodifica limbajul nonverbal apare în intervalul aproximativ de patru-nouă luni după naștere (copilul recunoaște fețele, distinge expresiile prietenoase și abia mai târziu pe cele exprimând stări negative) și crește odată cu vârsta. Se pare, conform experimentelor, că deja copiii de doi ani pot descifra cele șase expresii faciale considerate fundamentale în culturile europene: bucurie, surpriză, mânie, teamă, tristețe, dezgust. În ceea ce privește deosebirile sexuale, se pare că femeile descifrează expresiile faciale cu mai multă ușurință decât bărbații; în schumb, aceștia par să fie mai efcienți în disimularea sau inhibarea emoțiilor negative – tristețe, anxietate, teamă.

Bibliografie:

Chelcea, S., Ivan, L., Chelcea, A. (2008). Comunicarea non-verbală: gesturile și postura. București, Ed. comunicare.ro

Sfetcu, N. (2019). Evoluția conceptului de inteligență emoțională. Disponibil online la https://www.researchgate.net/publication/338390090_Evolutia_conceptului_de_inteligenta_emotionalala