În procesul de integrare socială a persoanelor, în socializarea copiilor, dar și adulților, în orice demers de incluziune culturală sau socială, comunicarea este esențială.
Comunicarea derivă, etimologic, de la cuvântul latinesc communis care însemna a pune în acord, a face ceva comun, a împărţi sau împărtăşi cu ceva cu cineva; actual, în literatura de specialitate, comunicare desemnează, în general, un proces de circulare a sensurilor acţiunii umane. O definiţie la îndemână este aceea de „orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor” (Chelcea, Ivan, Chelcea, 2008, p. 15). O altă definiție a comjunicării este de proces de stabillire a semnificațiilor, întâlnit în toate situațiile și contexte sociale. Pentru om, existența este imposibilă în lipsa acestui permanent efort de a stabili semnificațiile oricărui obiect, faptă, situație, comportament pe care îl întâlnește. Ca atare, comunicarea este studiată de psihosociologie, de semiologi, specialiștii mass media, lingviști; în ultima perioadă, studierea comunicării se asociază domeniului studiilor culturale.
*
Structura comunicării sau componența comunicării ca proces se referă, în principal, la trei componente principale:
a) emițători (producătorii mesajului);
b) mesajele (codurile sau semnificații transmise) și
c) receptori (audiența).
Aceste componente și structura comunicării ca întreg pot fi fie formale (când rolurile sociale se emițător/receptor sunt recunoscute și admise public sau instituțional), fie informale, când comunicarea se desfășoară spontan, în cadre ale vieții comune.
Pentru cei care cercetează comunicarea din punct de vedere formal, întrebările următoare sunt cele în măsură să clarifice structura comunicării: cine comunică?; ce comunică?; cum/pe ce canal comunică?; cui comunică?; cu ce efecte comunică? Aceste întrebări, propuse de H. Lasswell (1948), sunt cele care apropie studiul comunicării de teoria informației. De fapt, ca proces, comunicarea este, de multe ori abordată în funcție de aceste repere provenite din domeniul telefoniei: inginerii de telefonie ai companiei americane Bell Telephone sunt cei care au cercetat și au descris condițiile de transmitere eficient a unui mesaj, referindu-se și la componentele structurale ale comunicării:
zgomot semantic receptor semantic
|
receptor (semnal primit) |
|
transmițător (semnal emis) |
|
sursă de informație |
|
destinație |
mesaj mesaj
feedback
Conform acestei scheme, comunicarea ca proces este descrisă în termenii de: 1) emiţător (sursa mesajului), 2) receptor (destinatar), 3) mesaj (un act purtător de semnificaţie), 4) canal de comunicare (mediul prin care se face transferul mesajului și care poate fi afectat de zgomotul fizic și de zgomotul semantic), 5) efect, 6) feedback (reacţie la primirea mesajului) şi 7) context. Perturbațiile fizice și perturbațiile semantice se pot datora atât emițătorului, cât și receptorului și distorsionează mesajul. Atenția celui care dorește să controleze calitatea comunicării trebuie să se îndrepte asupra intervențiilor exterioare care pot afecta conținutul, numărului de repetiții necesare pentru a ca un mesaj să fie corect transmis și capacitatea canalului de transmisie.
Comunicarea între persoane este considerată completă atunci când acestea deţin acelaşi sistem de decodificare, adică înţeleg un mesaj în acelaşi fel. Decodificarea mesajelor nonverbale este determinată de contextul cultural, adică de informaţiile de natură culturală care se asociază faptului comunicării. Anumite culturi sunt înalt contextuale (culturile asiatice), altele slab contextuale (culturile occidentale). În culturile slab contextuale, un gest rămâne la ceea ce este perceput numai prin desfăşurarea lui fizică în contextul prezent, fără alte implicaţii; în cele înalt contextuale, un gest, oricât de elementar, poate avea o gamă de semnificaţii multe mai largă decât cea a contextului faptului prezent.
Mai multe persoane care comunică formează un lanţ sau o reţea de comunicare. Autorii domeniului propun trei modele ale comunicării:
· liniar (comunicarea unidirecţională);
· interacţional (comunicarea bidirecţională) şi
· tranzacţional (emiţătorul şi receptorul joacă roluri alternante pe toată durata comunicării).
De asemenea, o serie de criterii de clasificare disting între comunicare directă sau indirectă, unilaterală sau reciprocă, privată sau publică.
Tipurile comunicării: Comunicarea poate fi
1) verbală, atunci când mesajul este formulat cu ajutorul cuvântul rostit sau scris sau
2) nonverbală, când cuvântul nu este folosit.
Comunicarea se poate defășura nu numai în situații și contexte diferite, dar și între interlocutori diferiți nu numai cantitativ (numeric), dar și calitativ. Ca atare, după tipul interlocutorului, au fost diferențiate cinci tipuri de comunicare:
1) comunicarea intrapersonală (sau conversația interioară, prin care o persoană descifrează semnificațiilor lucrurilor monologic, apelând la propriile sale experiențe și reprezentări);
2) interpersonală (sau față în față, care presupune interacțiunea/conversația între doi sau mai mulți parteneri, toți participând la procesul comunicării);
3) de grup (formă de comunicare care se întâlnește și în situațiile educaționale și didactice, când sunt implicate noțiuni și situații specifice de dinamică a grupului);
4) de masă (comunicarea presupune un interlocutor colectiv de dimensiuni mari și mijloace de transmitere a semnificațiilor adecvate; aici își au locul mijloacele de comunicare în masă, mass media);
5) extrapersonală (comunicarea cu divinitatea, cu animalele sau alte obiecte din mediul înconjurător, cu mașinile; desigur că există diferențe foarte mari într comunicarea cu divinitatea sau mesajul religios, și comunicarea cu aparatele; și una și cealaltă presupun totuși efortul omului ca interlocutor de deslușire a unor semnificații ce nu îi aparțin și nu îi sunt familiare sau apropiate din punctul de vedere al experiențelor sale).
Bibliografie:
Chelcea, S, Ivan, L, Chelcea, A., 2008. Comunicarea nonverbală. Gesturile și postura. București: Comunicare.ro
Bîrzoi, I., Moraru, M., Toma A., 2015. Tehnici mediatice. Modelul lui Lasswell. Disponibil online la https://prezi.com/ep1uqw4rc2zd/tehnici-mediatice-modelul-lui-lasswell/