Pentru a înțelege importanța pe care a căpătat-o astăzi acest fenomen, sunt de recapitulat câteva dintre axiomele cele mai importante ale comunicării. A) Comunicarea presupune, de obicei, o abordare multidisciplinară. B) Comunicarea include și implică semne și coduri. Semnele sunt fapte care se referă la altceva decât la ele însele. Codurile sunt sisteme în care sunt organizate semnele și legătura dintre ele sau dintre ele și ceea ce semnifică ele. C) Semnele și codurile sunt menite să facă posibilă practica relațiilor sociale, sau comunicarea.
Definițiile socio-psihologice se referă de obicei la comunicarea înțeleasă ca interacțiunea umană prin mesaje (Borțun, p. 11). Alte definiții, care provin mai ales din sfera artei sau lingvisticii, privesc comunicarea ca activitate se semnificare (transmitere de informații despre o realitate prin semne; transmitere sau schimb de sensuri, decupare, distorsionare sau creare de sensuri/înțelesuri). Sunt astfel recunoscute două școli în studierea comunicării (John Fisle, apud. Borțun, p. 14): 1) Școala „proces”, în care comunicarea este definită ca transmitere de mesaje, cu considerarea tuturor elementelor implicate în acest proces (emițător, receptor, canal, mesaj, feed back etc.) și unde sunt urmărite acuratețea și eficiența comunicării; aceasta școală este reprezentată mai cu seamă prin specialiști din SUA (v. infra, Primul mod de abordare sistematică a comunicării: comunicarea ca proces). 2) Școala semiotică, care privește comunicarea ca pe un fenomen de producere și schimb de semnificații, fiind profund condiționată cultural și care urmărește modul în care se manifestă această condiționare, conturându-se în jurul lingvisticii și artelor; această școală este întemeiată de lingviștii Ferdinand de Saussure și Charles S. Peirce.
După ce am parcurs descrierea comunicării ca proces tehnic, suntem datori cu precizarea reperelor principale ale direcției psihosociologice. În opinia autorilor care reprezintă această direcție, definiția comunicării este de totalitate a proceselor interactive prin care se realizează între persoane schimburi de simboluri, semnificații, informații ori alte conținuturi (Abric, 1999, 2002, p. 14). Ca interacțiune, comunicarea se referă mai puțin la o structură cu anumite componente și mai mult la un proces, un fenomen dinamic de transformare și influență reciprocă a interlocutorilor - actori sociali. De fapt, în această perspectivă, comunicarea nu este altceva decât o formă a legăturii sociale, un act care poate fi atât voluntar, cât și involuntar, atât conștient, cât și inconștient.
Conform lui Jean-Claude Abric, reperele care determină și definesc comunicarea sunt: 1) actorii implicați în comunicare, numiți fie locutori, fie emițător și receptor; 2) codurile și canalele de comunicare și 3) factorii de context și de mediu.
I. Actorii comunicării. Actorii, persoane, în cele mai multe cazuri (deși se întâlnesc și situații de comunicare între o persoană și o entitate de altă natură decât cea umană: de natură mecanică – calculatorul, televizorul ca interlocutor -, animale, divinitate sau alte tipuri de entități), dezvoltă tipuri de comportament care constituie baze sau tipuri de comunicare.
Personalitatea. Comportamentul actorilor comunicării este definit, în contextul la care ne referim, ca rezultantă a forțelor ce acționează asupra persoanei la un moment dat (Abric, 2002, 18). Aceste forțe pot fi pozitive, corespunzând obiectivelor de perfecționare, de autorealizare, răspunzătoare pentru tensiuni și reacții pozitive, de apropiere, sau negative, corespunzând necesităților de evitare, ocolire sau ignorare a unor situații, ce determină tensiuni și reacții negative, de evitare. Aceste două tipuri de forțe acționează, de cele mai multe ori, simultan: în același cadru de comunicare, o persoană poate urmări atât atingerea unor obiective, cât și evitarea unor situații neplăcute sau periculoase. De aceea, analiștii comportamentului uman, cei care caută motivațiile unui anumit tip de atitudine în comunicare, caută să afle atât ceea ce urmărește, cât și ceea ce evită cineva sau, cu alte cuvinte, dorințele și rezistențele sale. Acest demers nu este ușor, deoarece orice om deține un sistem de control, de transformare sau de selecție a informației, respectiv mesajului, care, deși intențional este unul conștient, în cele mai multe cazuri acționează inconștient. Dintre mecanismele care fac acest sistem să funcționeze, cele proiective și cele de apărare sunt cele mai evidente (Abric, 2002, pp. 18-19).
Mecanismele proiective stau la baza activității de proiecție care, în comunicare, este responsabilă pentru asimilarea gândirii interlocutorului (a crede că interlocutorul gândește, simțe, funcționează ca tine însuți), care duce la situația de a ignora ceea ce îl deosebește pe intorlocutor și ceea ce îl caracterizează; asimilarea determină, din această cauză, dificultăți sau chiar blocarea comunicării, tranformând orice eventual dialog în monolog. Tot un mod de funcționare a mecanismelor proiective este atribuirea: când unul dintre interlocutori atribuie celorlalți comportamente, sentimente sau valori care nu aparțin în mod real acestora, dar care justifică anumite atitudini sau comportamente, de multe ori negative, al celor care face atribuirea (situația când, pentru a ne justifica propria reticență sau ostilitate, îi atribuim celuilalt/celorlalți sentimente de timiditate sau agresivitate).
Mecanismele de apărare intervin în cazul perceperii unor mesaje care amenință echilibrul personal al subiectului și au rolul de reface al acestui echilibru, prin organizarea sau chiar prelucrarea informației/mesajului până când aceasta corespunde structurii anterioare a subiectului. Acest mecanism, prin care sunt protejate sistemele personale de valori sau ideologice este obervabil în forme frecvente de comunicare, precum:
a) Scotomizarea, eliminarea, în mod inconștient, a unei informații incomode, până la a nu mai fi deloc percepută (a nu auzi ceea ce nu este convenabil). Este echivalentul aplicării unui filtru care nu lasă să treacă, spre percepția noastră conștientă, decât informațiile convenabile, neutre sau inofensive.
b) Memorizarea selectivă constă tot în eliminarea unei informații incomode, dar nu imediat ce a atins organele receptive și mai târziu, când are loc stocarea ei în memorie. Memoria, de altfel, are moduri de funcționare încă puțin cunoscute: reținem mai mult sau mai puțin timp, mai fidel sau falsificat, în funcție de starea noastră fizică, intelectuală sau emoțională, de tipul de emoție asociată respectivei situații, de mediul în care se face receptarea sau redarea informației etc.
c) Interpretarea defensivă înseamnă a oferi unui conținut al comunicării o semnificație diferită de cea reală (sau de cea oferită de sursă), în consonanță cu ceea ce noi am dori să semnifice. (De exemplu, percepem corect falimentul unei companii economice, dar o interpretăm fie ca limitare a capacităților capitaliste, fie care sabotaj al forțelor anticapitaliste.)
d) Negarea autorității sursei este o altă metodă de a minimaliza sau de a ignora total importanta unui conținut de comunicare/a unei informații, prin asocierea lui unei surse cărei îi negăm autoritatea, competența sau buna-credință. Acest mecanism are și funcționare inversă, de maximizare a importanței unei informații, oricât de incredibilă poate părea, din cauză că sursa care a emis-o este învestită cu autoritate și credibilitate.
Competența cognitivă. Nu numai personalitatea sau stările emoționale pot influența comportamentul actorilor comunicării ci și capacitatea lor de cunoaștere, competența funcțională, simbolică, culturală și educațională sau organizarea funcțiilor mentale și intelectuale. Oricare persoană deține un sistem cognitiv, adică un mod propriu de reflecție sau gândire care este parțial tributar datelor congenitale și parțial determinat de tipul de socializare, atât primară (în familie și grupurile mici frecventate în copilăria timpurie), cât și secundară (în instituții educaționale sau profesionale extrafamiliale). Această capacitate de a cunoaște a omului este răspunzătoare pentru limbajul utilizat (codul comunicării), pentru organizarea datelor de cunoaștere și pentru interpretarea lor. De pildă, o persoană cu o formație care a inclus educația religioasă, va interpreta aproape totalitatea datelor de cunoaștere la care va acea acces într-un mod total diferit de o persoană lipsită de acest tip de educație sau de o persoană educată într-un sistem cognitiv ateist. La fel de importantă este competența lingvistică sau cea simbolică, care se suprapun în bună măsură, fără a fi deloc identice între ele sau cu tipul religios/nonreligios de socializare.
Fie elaborate, fie restrânse, codurile lingvistice deprinse în perioada de formare intelectuală sunt extrem de importate în omunicare. Problema gravă a societăților actuale, independent de situația economiilor naționale, este proliferarea unui nou tip de analfabetism care nu mai înseamnă lipsa capacității de a comunica prin scris sau citit datorită necunoașterii semnelor grafice sau sonore, ci lipsa capacității de a înțelege un text citit, de a selecta informația relevantă și de a face raționamente elementare.
Bibliografie:
Abric, J.-C., 2002. Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Polirom
Borțun, D., 2001. Semiotică: Limbaj și comunicare. București: SNSPA