Originea emoțională a limbajelor
Jean-Jacques Rousseau, în Discurs asupra originii şi fundamentalor inegalităţii dintre oameni (1754), spunea „Primul limbaj al omului, limbajul cel mai universal, cel mai energic şi singurul de care a avut nevoie mai înainte de a fi trebuit să convingă nişte oameni adunaţi la un loc este strigătul natural”; limbajul uman, crede Rousseau, îşi are originea în exprimarea sonoră a emoţiilor, rafinată şi la care s-au adăugat apoi gesturi, inflexiuni ale vocii, articulări. În 1967, experimentele psihosociologice (Albert Mehrabian şi colaboratorii săi) a stabilit o anumită proporţie de transmitere a mesajelor în comunicarea directă, faţă în faţă: 55% se transmite prin limbaj corporal, 38 % prin paralimbaj (modul cum vorbim) şi numai 7% prin limbajul verbal. Alte cercetări avansează proporţii diferite: 35% din informaţie se transmite verbal, şi 65% prin limbajul nonverbal (Chelcea, Ivan, Chelcea, 2008, p. 30).
Scurt istoric al comunicării
Sociologul american Douglas S. Massey susţine că, după şase milioane de ani de la apariţia omului, în primul deceniu al sec. XIX, umanitatea şi-a schimbat mediul predominant de viaţă, de la micul grup local la gigantica societate urbană. Astfel, umanitatea a numărat
a) 300 000 de generaţii de vânători şi culegători trăind în comunităţi restrânse în mijlocul unor teritorii relativ mari, cu o densitate de locuire şi de activitate mică;
b) alte 500 de generaţii de agricultori;
c) au urmat 9 generaţii ale societăţilor industriale, puternic urbanizate şi
d) o singură generație a societăţii postindustriale (în care se manifestă dominaţia computerului, a realităţii virtuale).
O stadialitate similară ar trebui făcută şi în ceea ce priveşte capacităţile umane de comunicare: primele etape, ale vieţii sociale în grupuri mici, în spaţii de locuire deschise, în contact permanent cu mediul natural a creat premisele unei comunicări eficiente între oameni (în număr mic), dar şi între oameni şi fenomenele, fiinţele, obiectele naturale: cosmosul. Înţelegerea cosmosului nu presupune numai posibilitatea elaborării unui dialog (schimbarea de mesaje inteligibile) între om şi animale, plante, pământ, cer, fenomene meteorologice etc., ci mai ales familiaritatea, continuitatea sau legătura constituită între aceşti aşa-numiţi interlocutori, posibilitatea înţelegerii lor reciproce în virtutea împărtăşirii aceloraşi esenţe. Omul-animal, omul-copac, omul-munte, omul-stea sau pădurea-om, pământul-om, cerul-om nu erau numai reprezentări ale unei imaginaţii exaltate de spaima faţă de mediul înconjurător (aşa cum este explicată astăzi de anumiţi autori gândirea religioasă), ci moduri de a fi în comun, pe care o corectă teorie a comunicării le-ar putea traduce ca moduri de comunicare. Etapa vieţii agricole schimbă modul de comunicare în sensul unei stabilizări a referenţialelor: sedentarizarea creează premisele stabilirii unei noi clase de interlocutori şi de mesaje referitoare la locuire, la privilegierea unui anumit spaţiu în faţa celorlalte, la deosebirea categoriilor de localnic şi străin, interlocutor/non-locutor; aceste categorii, precizăm din nou, nu se referă numai la specia umană, ci includ toate categoriile universului cu care omul era în legătură. Cele nouă generaţii de locuitori ai urbanităţii industriale elimină tipurile comunicării la scară cosmică, inutilă în mediul artificial, urban, devitalizat şi accentuează tipurile comunicării interumane, verbale, susţinută, determinată şi controlată de raţiune. În sfârşit, generaţia societăţii computerizate utilizează predilect comunicarea virtuală, eliminând chiar şi bazele conceptuale ale comunicării de la om la om (apud. Chelcea, Ivan, Chelcea, 2008, p. 32).
Întrucât „trecutul este prezent” şi „ceea ce ne-a făcut oameni este adiţionarea unei judecăţi raţionale la baza emoţională preexistentă” (idem), putem accepta faptul că modul de comunicare verbală este mult mai nou şi mai puţin complex decât cel de comunicare non-verbală. Un argument important al lui Massey este şi cel că emoţionalitatea este la fel de puternică, dacă nu chiar mai puternică decât raţionalitatea în influenţarea deciziilor umane, comportamentelor, relaţiilor sociale.
Dovezile sunt constituite de următoarele fapte:
1) în evoluţia omului, emoţionalitatea precede multă vreme raţionalitatea;
2) capacitatea raţională de a evalua costurile şi beneficiile acţiunii şi de a planifica, în funcţie de această evaluare, cursul acţiunii apare relativ târziu în istoria omului;
3) gândirea simbolică se manifestă deplin numai în ultimii 50 000 de ani;
4) primele posibilităţi de stocare prin scris apar acum 4-5 000 de ani;
5) accesul oamenilor la cultura scris-citită are loc foarte lent, pe parcursul ultimilor 5 000 de ani;
6) şi în prezent, cogniţia emoţională precede cogniţia raţională, cele două tipuri funcţionând interdependent.
Rolul limbajului afectiv în educație
Limbajul afectiv anticipează limbajul rațional sau pe cel articulat. Emoțiile, dorințele sunt, uneori, născute din sinea noastră, alteori dintr-un sine rezultat din imitarea unui model social dezirabil. Cazul exemplar care ilustrează această diferență este cel al familiilor sau mamelor care își proclamă dragostea pentru copii, dar îi resping pe aceștia dintr-o inconștientă aversiune. Acest caz a fost unul frecvent în cultura americană a anilor 50 și 60 ai sec. XX. Copiii sunt astfel prinși între două mesaje contradictorii și adesea această diferențiere le poate provoca o dedublare psihică patologică.
Societatea, la rândul ei, are un discurs (logos) care este, uneori, contrazis de comportamentele reale (ethos). În deprinderea acestui discurs, în exercițiul educativ, emoțiile pot fi stimulative. Artele, de pildă, permit copilului să vadă ceea ce altfel nu ar vedea; acest lucru este evident în artele plastice și muzică dar chiar și lectura este un mod de a dezvălui lumea și pe noi, în umanitatea noastră, în forme care pot fi ușor înțelese și asumate de copii. Theodor Adorno, sociolog și muzicolog german, spunea: „Limbajul muzical e de cu totul alt tip decât limbajul semnificant. În aceasta rezidă aspectul său religios. Ceea ce se spune este, în fenomenul muzical, exact și ascuns totodată”.
Paul Valéry, scriitor francez și reprezentant al simbolismului, în promovarea învățământului artistic, spune: „un învățământ elementar al Științelor – (este cel – n.n.C.B.P.) care produce un medic sau un avocat mai puțin instruit în sistemul lecturii decât un contemporan al lui Thales” (apud. de Koninck, 2001, p. 118). Lectura presupune răgazul care favorizează contemplația. Comunicarea fără lectură sau contemplație este un simplu transfer informațional, este comunicație, iar comunicația este instruirea în afara afectivității. Afectivitatea, „capacitatea de a fi afectat”, de a resimți sentimente, intermediază orice înțelegere reală, căci înainte de a fi inteligibile, lucrurile sunt perceptibile – dar nu ca sumă de trăsături/informații, ci ca ansambluri dinamice, ca esențe. Importanța artelor constă în acțiunea directă asupra sentimentelor, pasiunilor și emoțiilor oamenilor.
Bibliografie:
· D Koninck, Th. (2001). Noua ignoranță și problema culturii. Timișoara: Amarcod
· Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea (2008). Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. București, Ed. comunicare.ro