O bună comunicare între profesor și elev este în măsură să sprijine procesul educațional și să faciliteze incluziunea școlară. În urmă cu cincizeci de ani, când au fost inițiate cercetările de comunicare nonverbală, se atrăgea atenția că indicatorii nonverbali sunt la fel de „sonori” și eficienți în comunicare ca și cuvintele. Acest lucru este adevărat mai ales în legătură cu copiii.
Tehnici nonverbale în clasa școlară
Charles Galloway a propus (în 1968) o clasificare a fenomenelor nonverbale din clasa școlară:
- utilizarea spațiului,
- deplasarea profesorului în sală de clasă,
- utilizarea timpului,
- tacticile de control al comportamentului elevilor.
Utilizarea spațiului se face în funcție de specializarea acestuia: în clasă, spațiul este împărțit în două teritorii, teritoriul elevilor (sala de clasă mobilată cu bănci și scaune) și teritoriul profesorului (un podium, în centrul căruia se află catedra sau o masă mai largă decât cele ale elevilor). Uneori, și ușile de acces în clasă erau diferite pentru cele două categorii de interlocutori. În virtutea statusului său, profesorul poate pătrunde pe teritoriul elevilor în timpul orelor; reciproca nu este permisă, încercările putându-se solda cu mustrări sau amenzi. De cele mai multe ori, elevii sunt intimidați sau stânjeniți de aceste incursiuni ale profesorului în teritoriul lor.
Relevant este și modul în care se ocupă locurile din bănci. Se consideră, în general, că elevii interesați să învețe se așază în primele rânduri de bănci; pentru elevii mai mari sau studenți, acolo unde dialogul cu profesorul este mai important în procesul educativ decât în cazul școlarilor mici, s-a constatat că cei mai dispuși la implicarea în dialog cu profesorul se așază în băncile din fața catedrei, chiar dacă nu neapărat în primul rând. Concluzii certe și recomandări nu se pot face în acest sens, în așezarea copiilor în sală fiind implicați mai mulți factori (înălțimea, acuitatea vederii, luminozitatea, căldura etc.), dar și anumite practici și experiențe didactice de incluziune („rotirea” elevilor astfel încât, cel puțin în prima perioadă de școlaritate, toți să fie așezați atât în primele bânci, cât și în ultimele).
Deplasarea sau plasarea profesorului în clasă poate comunica elevilor mai mult despre emoțiile acestuia sau despre tipul de comunicare pe care vrea să îl stabilească cu elevii: apropierea îl face mai vizibil în detaliile fizionomiei, vestimentației sau olfacției.
În cadrul cercetărilor s-au luat în studiu mai multe posibile poziții:
1) profesorul în fața clasei;
2) profesorul la catedră;
3) profesorul în fața catedrei;
4) profesorul plasat lateral față de rândurile de bănci, pe marginile sălii;
5) profesorul în spatele clasei; sau
6) profesorul printre bănci.
Primele două situații exprimă o atitudine distantă față de elevi, iar ultimele șase o atitudine apropiată. Ocuparea catedrei îi face pe studenți, mai cu seamă, să îi perceapă pe profesori mai distanți, neprietenoși, reci, neeficienți, în vreme ce poziționarea alături de ei îi face să perceapă personalitatea profesorului ca un caldă, prietenoasă, eficientă; nu aceeași situație este întâlnită în clasa școlarilor mici, unde poziționarea profesorului între elevi scade posibilitatea receptării sale corecte de către toți sau crește confuzia în ceea ce privește atribuirea rolurilor corecte cadrului didactic și elevilor.
Utilizarea timpului se referă, în mare măsură, la conformarea la ritmul oficial de lucru sau la adaptarea timpului subiectiv la cel obiectiv, definit ca „oră de clasă”. În anumite contexte, punctualitatea poate fi un semn de politețe (la serviciu, la întâlnirile cu caractwr formal) sau o impolitețe (în vizită). Timpul este măsurabil după activități (perioada preindustială) sau după ceas. În grupul de școlari, timpul trebuie definit progresiv riguros, îmbinând cele două tipuri de măsuri, în prima perioadă a educației predominând raportarea timpului la activități, iar în ultima perioadă, la ceas.
Tacticile de control al comportamentelor sunt manevre cu care se poate focaliza atenția elevilor în clasă: pauze prelungite între cuvinte, privirea rotită asupra clasei, privitul în ochi al elevilor care tulbură liniștea, apropierea fizică de ei, arătătorul la buze, încruntarea, ridicarea vocii etc. Contactul vizual poate avea utilizări diferite: factor critic, ca tactică de control al elevilor neastâmpărați, dar și coinetresarea auditoriului (lipsa contactului vizual generând emoții negative). Copiii europeni de șase ani consideră, conform experimentelor, contactul vizual ca neutru dar, pe măsură ce cresc, îi acordă conotație negativă; dimpotrivă, copiii negri îl receptează inițial ca negativ și, odată cu înaintarea în vârstă, îi acordă mai puțină importanță. Întoarcerea privirii în altă parte a copiilor solicitați să răspundă este un gest funcțional, având rolul de a facilita memoria, de a reaminti noțiunile apelate.
Practivi didactice de excludere neintenționată – Efectul Pygmalion
Efectul Pygmalion denumește o situație diagnosticată în școlile americane: profesorii își fac o imagine despre elevi și reacționează față de aceștia în funcție de imaginea creată și nu în funcție de comportamentul efectiv al acestora. Cu alte cuvinte, un profesor își face o imagine despre un elev și apoi îl formează după această imagine. Tehnicile asociate acestui efect sunt:
a) Profesorii care cred că au de-a face cu un elev bun/rău i se adreseazăca atare într-un mod definit (prin limbaj corporal)
b) Elevii buni primesc mai multe reacții din partea profesorilor
c) Reacțiile profesorilor sunt mai clare și mai puternice decât în cazul celorlalți elevi
d) Copiii definiți prin efectul Pygmalion primesc mai multe laude și mai puține dojeni sau invers, după caz
e) Copiilor „buni” li se acordă mai multă asistență din partea profesorilor
f) Copiii considerați „mai buni” sunt mai simulați de profesori în procesul de învățământ.
Vocalica în sala de clasă impune câteva reguli de reglare a tonului, tonalității, ritmului și internsitii vorbirii. Cea mai importantă este care care reglează ritmul vorbirii în funcție de noutatea informației transmise: cu cât noțiunile la care se referă profesorul sunt mai noi pentru elevi, cu atât ritmul vorbirii trebuie să fie mai lent.
Efectul contactului cutanat – deși definit ca intruziv în cadrul ideologic al corectitudinii politice, așa cum a fost definită mai ales în SUA, societate definită ca fiind de non-contact prin program politic au fost experimentate ca fiind pozitive, atât la nivelul învățământului superior, unde contactul cu profesorul la nivelul antebrațului a fost asociat cu o creștere a nivelului de persuasiune, o mai bună evaluare a relațiilor între studenți și profesor, o mai bună imagine și a mai bună integrare în cadul unității de învățământ. La nivelurile preșcolar și școlar, atingerea, mai ales ținerea de mână, chiar și îmbrățișarea, au ca scop consolidarea relației copiilor cu educatorul/învățătorul.
Bibliografie:
Chelcea, S., Ivan, L., Chelcea, A. (2008). Comunicarea non-verbală: gesturile și postura. București, Ed. comunicare.ro
Manea, A. D. (2018). Arta comunicării în spatial școlar. În Abordări praxiologice în învățământul contemporan. Disponibil online la https://www.researchgate.net/publication/328419868_Arta_comunicarii_in_spatiul_scolar