În cadrul experienței didactice pot să apară, în condițiile mobilității sociale extrem de mari, a libertății de circulație și a diversității culturale, situații de contact cultural, instituțional sau educațional cu membri ai unor comunități etnice sau culturale diferite. De aceea, capacitatea de cunoaștere sau de raportare simbolică a cadrelor didactice poate fi cea mai bună cale de a deschide canale de comunicare cu aceștia. Competența simbolică, ridicată în cadrul culturii de apartenență, poate și trebuie să fie înțeleasă în reperele sale generale.

Simboluri şi simbolizare

Perpetua recreare a ceea ce sociologia poate numi legile de grupare a indivizilor se dezvoltă în ritmul generaţiilor succesive, dar şi pe baza memoriei colective a comunităţii. Persistenţa socială, continuitatea şi identitatea au la bază un altfel de proces psihic decât raţiunea, memoria, şi anume memoria simbolică şi colectivă, materializabilă prin limbă, transmisibilă în cadre informale (socializarea primară), dar și formale (socializarea secundară și școlaritatea). Astfel se asigură, pentru fiecare comunitate, un profil etnic, edificat pe baza procesului de preluare, păstrare şi transmitere a valorilor materiale şi mai ales spirituale. Pe acest temei, omul percepe şi produce ritmuri şi valori ce devin, după expresia lui Leroi-Gourhan, „coduri ale căror simboluri au o semnificaţie etnică, aşa cum sunt cele ale poeziei, muzicii sau raporturile sociale”[1]. Stilizarea acţiunii, pornind de la gest şi ajungând până la ceremonial, manifestările fiziologice, tehnice şi sociale corespund unor niveluri progresive de acumulare de amintiri. Stilul etnic, o manifestare specifică a comunităţii ce marchează formele, valorile şi ritmurile, se traduce prin atitudini colective tipice, caracteristice.

            În orice caz, simbolizarea este, mai mult decât oricare altă activitate, specific umană: omul ca animal simbolic, după formularea lui Ernest Gellner este atât omul social, cultural, cât şi politic. Referindu-se la semnul lingvistic, Ferdinand de Saussure (1857-1912), considerat părintele lingvisticii moderne, preciza că rolul fundamental al acestuia este că „unește, dar nu un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine lingvistică. Acesta din urmă nu este sunetul material, lucru pur fizic, ci amprenta psihică a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dă mprturia simțurilor noastre. Imaginea acustică este senzorială, deci o numim „materială” numai în acest sens și în opoziție cu celălalt termen al asocierii, conceptul, în general mai abstract” (apud. Mihăilescu, 2007, p. 30). Semnul lingvistic reprezintă, așadar, unitatea dintre imaginea acustică și conceptul sau ideea corespondentă. Similar, simbolul este „unitatea unei categorii de evenimente – obiecte, persoane sau fapte – cu un mod de utilizare al său de natură să producă aproximativ aceleași așteptări referitoare la acele evenimente printre membrii unei aceleiași colectivități” (idem, p. 30).

După Vintilă Mihăilescu (2007), caracteristile simbolicului sunt următoarele:

1)      Este o unitate sensibilă, căci nimic nu este pur şi simplu, ci este „ceva” anume (care semnifică sau reprezintă ceva în percepţia noastră; această percepţie nu este o oglindă fidelă a realităţii, ci una care ordonează şi recreează această realitate, conform unor criterii ale subiectivităţii).

2)      Constituie un habitus (ceva intrat în obișnuință, însușit sau învățat; o obişnuinţă edificată printr-o îndelungată practică socială).

3)      Este integrativ, în sensul în care contribuie la stabilirea sau restabilirea ordinii lumii, şi combate dezordinea sau macularea lumii.

4)      Este normativ, întrucât este integrativ. În societate, cunoașterea simbolică nu este facultativă, ci este obligatorie. Încălcarea conotațiilor, semnificațiilor simbolice, intenționată sau neintenționată, este sancționată cel puțin ca gafă, dar poate fi privită și ca o crimă. Ernest Gellner spunea că „omul este un animal care evită gafele”, pentru a nu fi exclus. „Omul nu poate exista nicăieri și nicicând absolut singur (se poate retrage în singurătate după ce a devenit om. Pentru a fi om și întrucât este om, el nu poate fi astfel decât în și prin coexistență cu alți oameni, iar pentru aceasta trebuie să împărtășească cu ei un minimum de elemente simbolice care să le reglementeze coexistența.” (Mihăilescu, 2007, p. 33)

5)      Este constructiv, în sensul în care simbolurilor nici nu sunt date, nici nu sunt create doar de om; în cazul simbolicului există o dublă sau triplă condiţionare, una interioară, subiectivă (psihologia, etologia), una exterioară (adaptare la mediu etc.) și una care ține de idealitatea sau proiectul social; una ţine de simbolizarea realităţii şi alta ţine de construirea realităţii. Construcția simbolică, proprie omului, nu înseamnă numai etichetarea realității, ci refacerea unei realități care este, de aici înainte, simbolică prin definiție.

6)      Este real, de vreme ce simbolul nu exprimă realitatea, ci este chiar realitatea.

Semnificaţia, definită în funcţie de simbol, este modalitatea personală de raportare (de percepere, interpretare şi utilizare) la un element simbolic într-un context dat de interacţiune. În cadrul unei aceleiaşi culturi, aceleaşi obiect poate cunoaşte mai multe „funcţii simbolice”, numărul acestora reprezentând densitatea simbolică. Capacitatea de a cunoaşte întreaga gamă de semnificaţii a unui element simbolic este competenţa culturală (sau cultură globală sau cultură, pur şi simplu), o sursă sau o posibilitate de acces la puterea socială.

Semnificația, ca „modalitatea personală de raportare (percepere, utilizare, interpretare) la un element simbolic într-un context dat” (idem, p. 38) are sens numai în raportare la un simbol, nu la un lucru, neutru din punct de vedere simbolic (inedit). În aceeași cultură sau colectivitate, un lucru poate avea funcții simbolice diferite în funcție de contexte particulare în care este prezent (ceea ce poartă numele de densitate simbolică); de pildă, culoarea negru în îmbrăcăminte poate fi simbolizatoare a unei situații de doliu, dar și a unei situații de eleganță sau de apartenență la o anumită situație socială. Nu toată lumea cunoaște în același grad toate funcțiile simbolice ale unui aceluiași eveniment, lucru sau persoană.

Competența simbolică sau culturală – mod de incluziune sau sursă de influență socială

Învățarea necesară diferențierii modurilor de utilizare, adică a sistemelor simbolice duce la formarea competenței culturale. Competența culturală, inegal distribuită într-o comunitate, este legată de o anumită diferențiere sau chiar ierarhizare socială pe care o produce. Orice nivel superior de socializare (primară, secundară, inițiere etc.) aduce un creștere a nivelului coompetenței culturale și un grad mai mare de integrare socială sau de capacitate de reprezentare a culturii respective. Sociologul Pierre Bourdieu leagă competența culturală de distincție, poziție socială și, în final, de putere. Pe de altă parte, în practica simbolică, există persoane, situații sau societăți în cazul cărora se manifestă mai multă libertate în legarea simbolulului de semnificație sau mai multă constrângere: societățile tradiționale, persoanele conservatoare sau situațiile puternic formalizate impun anumite moduri de operare simbolică stabile, chiar rigide, justificate printr-o origine divină sau tradițională; societățile liberale, persoanele emancipate sau situațiile cu un grad mai mare de noutate sau informale permit o mai mare libertate se semnificare și resemnificare a simbolurilor. Multiculturalismul și globalizarea se înscriu în tendința din urmă.

Orice context al acțiunii sociale (mai ales al interacțiunii sociale, deci al relațiilor interumane) presupune o activitate simbolică. Venirea unui copil în sala de clasă echipat ca pentru somn poate provoca reacții de nedumerire sau dezaprobare, deși nu prepusune decât asocierea simbolică între un anumit tip de vestimentație și a activitate specifică. „Modurile de întrebuințare” ale lucrurilor în societate sunt codificate social, iar învățarea lor este importantă pentru competența culturală a persoanelor. Aceste „moduri de întrebuințare” (al pijamalelor, de exemplu) nu sunt altceva decât sisteme simbolice, comparabile, ca funcție socială, cu limbajul. În anumite contexte sau situații sociale concrete, sistemele simbolice generale sunt traduse în simboluri sau în funcții simbolice particulare. Practica socială presupune o întrebuințare permanentă a simbolurilor și o circulație continuă a semnificațiilor, fapt pentru care ea este totodată o practică simbolică. Întrebuințarea greșită a simbolurilor într-o societate echivalează cu o „poluare simbolică” (dezordine, mizerie) și este, de obicei, urmată de sancțiuni și rituri de restabilire a ordinii.

Bibliografie:

·         D Koninck, Th. (2001). Noua ignoranță și problema culturii. Timișoara: Amarcod

·         Mihăilescu, V. (2007). Antropologie. Cinci introduceri. Iași: Polirom