Imaginarul copiilor și elevilor este înzestrat cu o dinamică proprie, care, departe de a fi haotică (aşa cum este suspectat inconştientul în psihanaliză), are capacitate organizatoare, structurantă. Argumentaţia lui Gilbert Durand (1999) demonstrează că imaginaţia, ca orice exerciţiu al spiritului, este „factor de omogenitate în reprezentare” şi este prezentă în exerciţiul gândirii adevărate, ca o corecţie şi o rafinare perpetue. Imaginaţia, cu cele două surse ale sale – 1) imaginile lumii vieţii cotidiene şi 2) reprezentările colective integrate prin socializare – afectează şi influenţează continuu calitatea activităţii noastre reflexive. De aceea, denaturarea sau poluarea uneia dintre cele două surse de reprezentări este unul din mecanismele „îmbolnăvirii” gândirii şi capacităţilor spirituale ale omului modern, de la vârstele timpurii ale copilăriei și școlarității. Scrie Iris Murdoch: „Răul cauzat vieţii interioare, solitudinii şi calmului, prin impunerea unor imagini banale, pornografice sau violente la televiziune este o rană adâncă” . Aceste fantasme, cum le numeşte Thomas de Koninck (2001), nevrozate, megalomane, vanitoase, „împiedică apariţia ideilor, intereselor şi afectelor noi, împiedică orice posibilitate de afecţiuni fecunde şi virtuoase, dau naştere plictiselii, vieţii mohorâte, depresive” – fenomene constatate, din păcate, și în rândul copiilor.
Deşi unul dintre scopurile culturii de consum este formarea publicurilor şi instaurarea unei anumite forme de dialog social (de vreme ce gusturile publicurilor pot influenţa producţia culturală – şi invers), instrumentele şi mijloacele sale dau, uneori, efecte perverse ce contrazic acest scop. Se ştie că, printre mijloacele predilecte ale propagării culturii de consum tinde să fie, astăzi, Internetul. Filme, muzică, un anumit tip de literatură şi accesul nelimitat la informare – stau la îndemâna butonului de acces în spaţiul virtual. Comunicarea virtuală, tinzând să înlocuiască secţiuni tot mai mari din activităţile tradiţionale de socializare ale omului, presupune construirea comunităţii între individ şi calculator; a nu avea practica acetui tip de comunicare însemană, în zilele noastre, tot mai mult, a fi lipsit de cultură (sau chiar a te lăsa în afara civilizaţiei): Ignacio Ramonet sublinia deja, în 1997, că „avântul Internetului creează o nouă inegalitate, între infobogaţi şi infosăraci” . Informaţia devine parte a culturii de consum şi cultura de consum devine o altă formă de informaţie. Acest lucru este posibil prin subordonarea scopurilor în faţa mijloacelor.
Într-un articol intitulat „A quoi sert la comunication?”, apărut în 1998, Jose Saramago atrăgea atenţia: „Informaţia nu ne face mai deştepţi sau mai înţelepţi decât dacă ne apropie de oameni. Or, odată cu apariţia posibilităţii de a accede de departe la toate documentele de care avem nevoie, creşte riscul de dezumanizare. Şi de ignorare. Cheia culturii nu va mai consta de acum înainte în experienţă şi în ştiinţă, ci în aptitudinea de a căuta informaţii prin intermediul multiplelor canale şi straturi oferite de Internet. Putem ignora lumea, putem să nu ştim în ce univers social, economic şi politic trăim, dar să dispunem totodată de orice informaţie posibilă. Astfel, comunicarea încetează de a mai fi o formă de comuniune. Cum să nu regreţi sfârşitul comunicării reale, de la om la om?”
*
Capacitatea simbolică a copiilor și oamenilor maturi se manifestă prin limbaj, prin capacitatea de a comunica prin articularea unor sunete și semne cu sens, purtătoare de semnificație. Limbajul fundamental, care îl deosebește pe om de orice altă ființă vie este limbajul verbal, cuvântul „animal loquax”, în permanenţă ”conversând cu sine însuşi”, spune Cassirer (apud. Sartori, p. 18). Dintre toate fiinţele, omul cugetă, reflectează asupra a ceea ce spune. Limbajul nu este numai instrumentul vorbirii/comunicării, ci şi al gândirii. O bună parte a istoriei comunicării, aceasta s-a făcut pe baza transmiterii orale a culturii. Între 1452-1455, a fost tipărită în 200 de exemplare, Biblia lui Johannes Gutenberg, iar evenimentul a marcat trecerea la cuvântul scris, ceea ce, în opinia unor autori (Havelock, 1973) determină dezvoltarea unei civilizaţii.
Următorul prag a fost trecut la sfârşitul sec. al XVIII-lea, începutul sec. al XIX-lea, când apar jurnalele tipărite zilnic, cotidianele, iar la jumătatea sec. al XIX-lea demarează ciclul tehnologiei informaţiei, reprezentat de telegraf, telefon şi radio, adică difuzarea, pe scară largă, a cuvântului vorbit. Toate acste medii de comunicare – tipăriturile, telegraful, telefonul sau radioul – sunt purtătoare de cuvinte sau mijoace de comunicare lingvistică.
Spre deosebire de aceste medii de comunicare, răspândirea pe scară largă a televiziunii presupune trecerea de la cuvântul-simbol la imagine: „ (...) televiziunea este cea care modifică prima şi într-un mod fundamental, natura însăşi a comunicării, deplasând-o din contextul cuvântului (fie el tipărit sau radiodifuzat) în contextul imaginii” (Sartori, 2005, p. 25). Comunicarea prin imagine nu presupune, aşa cum s-a considerat îndeobşte, o dezvoltare, un adaos, ci este altceva, o „substituire care răstoarnă raportul dintre a înţelege şi a vedea” (idem), evident, în defavoarea celui dintâi şi cu impunerea celui de-al doilea fapt. Extrem de importantă în e(in)voluţia umanităţii, televiziunea nu rămâne numai la condiţia unui mijloc de comunicare, ci constituie deja un instrument antropogenetic, adică un mod de formare a omului.
Acest proces este evidenţiabil în cazul copilului consumator de televiziune. Videocopilul, cum îl numeşte Giovanni Sartori, nu are altă şansă decât să devină un adult atrofiat, „surd pe viaţă la stimulii cititului şi ai cunoaşterii transmise de cultura scrisă” (Sartori, 2005, p. 28). Mesajul şi avantajul principal al noii culturi telegenice este popularitatea, accesibilitatea mult mai mare a audio-vizualului faţă de cultura cărţii sau a povestirii, a cuvântului scris sau vorbit. Dezvoltarea comunicării prin proliferarea ecranelor este un simptom de progres negativ (maladiv chiar, în opinia etologilor) şi pur cantitativ.
Frecventarea crescută a televiziunii ca mod de comunicare și informare sărăcește înțelegerea prin faptul că blochează progresia de la sensibil (perceptibil) la inteligibil. Producţia supraabundentă de imagini blochează conceptele, atrofiază capacitatea noastră de a gândi şi de a abstractiza şi, odată cu aceasta, capacitatea de înţelegere. Aceasta este posibil de vreme ce ceea ce noi percepem este integrat conceptual şi ideatic în ceea ce înţelegem (sau ştim deja); iar homo videns, videoadultul, renunţă de bună-voie la limbajul conceptual în favoarea limbajului-imagine, perceptiv, concret şi sărac. Altfel spus, înţelegerea prin văz nu o completează pe cea prin concepte, căci televiziunea nu explică sau, dacă o face, explică insuficient.
Democraţia este, la rândul său, o guvernare a opiniei, nu a conceptului. Televiziunea, ca formatoare de opinie, devine intrumentul inseparabil al democraţiei. „Democraţia reprezentativă nu este o guvernare a cunoaşterii, ci o guvernare a opiniei” (Sartori, 2005, p. 53). Condiţia suficientă pentru exercitarea ei este ca publicul să ajungă la a avea opinie, adică, astăzi, tele-opinie: „televiziunea se exhibă ca purtătorul de cuvânt al unei opinii publice care în realitatea este ecoul propriei sale voci” (idem). Ideea că televiziunea se limitează numai la a reflecta schimbările sau fenomenele în curs din cadrul societăţii sau din lume este falsă; de fapt, televiziunea reflectă şi popularizează schimbări şi fenomene pe care ea însăşi le promovează şi le inspiră. Apelul la sondaje, menit să reprezinte capacitatea televiziunii de a reprezenta întreaga societate, este un alt tertip manipulator. Interviurile întâmplătoare, sondajele de opinie nu fac altceva decât să genereze răspunsuri nerelevante, atât pentru chestiunea urmărită, cât şi (mai ales) pentru starea societăţii. Opiniile slabe ale sondajelor se manifestă în întrebările despre „ceea ce crezi”, fără a verifica „ceea ce şti”, menite să atragă răspunsuri inventate, opinii mimate. În afară de statistici false şi interviuri la întâmplare, dezinformarea televizată este alimentată de două distorsiuni datorate imperativului ca informaţia să fie cu orice preţ excitantă: promovarea excentricităţii şi a agresivităţii. Poziţiile extreme, surprinzătoare sunt favorizate ca distribuire pe posturile de televiziune, ceea ce dă prioritate căutării de noutăţi cu orice preţ şi judecăţilor superficiale; de asemenea, spiritul critic, adversitatea ca etică profesională proliferează în relaţie cu realitatea autentică.
De fapt, în ceea ce priveşte infomarea şi informaţia, televiziunea este cea mai săracă dintre mediile de comunicare. Pe de o parte, dacă o informaţie nu este vizibilă sau filmabilă, ea nu se mai difuzează; pe de altă parte, însă, sunt difuzate pseudo-evenimentele, de multe ori inventate special pentru camera de filmat. De aici porneşte şi imensa capacitate de distorsiune sau de ignorare totală a adevărului de către canalele televiziunii. Dictonul celebru al omului de televiziune Walter Cronkite „imaginea nu minte” trebuie reformulat în sensul în care imaginea mincinoasă este o minciună mai eficace şi, de aceea, mai periculoasă decât celelalte. Imaginea reuşeşte să decupeze, să decontextualizeze lucrurile, să le desprinde din universul semnificaţiilor în care au apărut şi să le lipească altui context. Astfel, în politică, de exemplu, televiziunea „personalizează” ideile sau discursurile; promovează nevoia de „personalităţi puternice cu limbaje ambigue (...) care să permită fiecărui grup să caute în acestea (...) ceea ce doreşte să afle (Fabbrini, 1990, apud. Sartori, 2005, p. 86). Cursele electorale sunt regizate asemănător jocurilor sportive, relatate de reporteri şi tind să adopte regulile reportajului de televiziune, în care spectacolul este elementul esenţial, iar informaţia este un reziduu. Videopolitica boicotează atât partidele, cât şi opiniile publicului despre acestea, iar oamenii politici, la rândul lor video-dependenţi, nu mai revendică independenţa propriilor poziţii.
Televiziunea, ca „video-sat global” (McLuhan) este tot mai mult un loc în care lumea şi satul, depărtarea şi apropiatul se amestecă. Democraţia reprezentativă nu mai este suficientă, drept pentru care se cere creşterea „directismului”, a implicării directe a indivizilor tele-audienţi în decizia politică; numai că incompetenţa politică a populaţiei, menţinută sau creată tot de televiziunea, este din ce în ce mai mare. Educaţia, instruirea nu conduce la creşterea nivelului de educaţie şi de inteligenţă politică ci poate dimpotrivă. Apatia, inerţia devin maladii inseparabile omului a cărui muncă se reduce la apăsarea pe butoane, fără contact cu realitatea, fără experienţe proprii, puternic în sensul vederii şi al fantazării (adică al prezenţei sale în universuri virtuale), dar incapabil de reprezentări. „În realitate, tehnologia, cu cât avansează mai mult, produce un om chiar mai prostănac de credul decât omul medieval. De ce? Pentru că omul medieval credea în absurdităţile care erau însă delimitate de o Weltanschauung, de o concepţie asupra lumii, în vreme ce omul contemporan este un om vlăguit care trăieşte fără suportul unei viziuni coerente asupra lumii [...] În această absenţă a unor repere stabile, omul [...] crede fiindcă nu există niciun motiv de a nu crede” (Galimberti, 1994, apud. Sartori, 2005, p. 112). Omul telecomunicativ este redus la pura relaţie, este homo comunicans. Comunicaţiile sunt un formidabil instrument de autopromovare – ne comunică neîncetat să trebuie să păstrăm comunicarea – ceea ce a condus la proliferarea stilului de viaţă suficient în afara gândirii, în care omul „alege pentru sine the living of self-demand, acel mod de viaţă tipic bebeluşului care mănâncă atunci când îi vine, plânge când simte un disconfort, doarme, doarme, se trezeşte, îşi satisface nevoile la întâmplare” (Ferrarotti, 1997). Cultura audio-vizuală este noncultură, chiar anticultură.
BIBLIOGRAFIE
De Koninck, Th., 2001. Noua ignoranță și problema culturii. Timișoara: Ed. Amarcod
Durand, G., 1999. Structurile antropologice ale imaginarului, București: Ed. Humanitas
Sartori, G., 2005. Homo videns. București: Ed. Humanitas