Descoperirea Celuilalt

Conform lui Michel Foucault, etnologia, psihologie sau lingvistica, câtă vreme contrazic concepţia obiectivistă a omului nu sunt altceva decât contraştiinţe. Omul a devenit centrul preocupărilor de studiu odată cu descoperirea Celuilalt, mai precis, idată cu formularea ipotezei Celuilalt ca om („om ca mine”). În sec. al XVI-lea, Michel de Montaigne scria eseul „Comment peut-on être Persan?”, prin care, simbolic şi sintetic, civilizaţia europeană, nu foarte bătrână, recent statornicită pe o linie de prosperitate materială după un Ev Mediu turbulent, încerca să formuleze o formă de acceptare sau de tolerare a Celuilalt nu ca duşman, ci ca alteritate pură, neutră. Conform lui Marc Aug , evoluţia acestei linii de concepţie a fost marcată de 1) descoperirea alterităţii, 2) de precizarea identităţii şi 3) de acceptarea pluralităţii.

Alăturarea antropologiei de politic este naturală, câtă vreme după întrebarea „Cine/Ce este Celălalt?”, urmează, aproape imediat (uneori precedă) nedumerirea „Ce facem cu Celălalt?”. Ce facem cu imigranţii, cu străinii, cu intruşii, cu minoritarii? Din acest punct de vedere, al relației dintre antropologie și politică, George W. Stocking remarcă existenţa a două tipuri de antropologii sau de etnologii: empire-building ethnology şi nation-building ethnology[1]. Chiar dacă obiectul cunoașterii rămâne același în ambele cazuri (comunităţile, tradiţiile, instituţiile şi artefactele), obiectivele sunt diferite: administrarea diferenţelor sau a trăsăturilor integratoare, a specificităţii. „În primul caz (empire-building ethnology – n.n.), diversitatea culturală este abordată din perspectiva diferenţei celorlalţi; în al doile a caz, ea se dizolvă în specificitatea proprie. Iar problemele pe care le pune gestionarea diferenţei celorlalţi nu sunt aceleaşi cu problemele pe care le ridică gestionarea propriei specificităţi. Corespunzător, etnocentrismul privirii îi ţine pe Ceilalţi la distanţă de Noi, în primul caz, şi ne distanţează pe Noi de Ceilalţi, în al doilea. În primul caz, Ceilalţi fac parte inevitabil din ecuaţie, căci pe ei trebuie să îi administrez; în al doilea, Ceilalţi pot să nu fie luaţi deloc  consideraţie, căci problema este administrarea proprie.”[2]

În faţa acestei problematici, a raporturilor din Noi şi Ceilalţi, răspunsurile ştiinţelor naţionale au fost diferite. De exemplu, în Germania, în 1858, Heinrich Riehl, statistician şi istoric al culturii, a propus o nouă disciplină de studiu: Volkskunde este ştiinţa studierii legilor în viaţa popoarelor, a cărei contribuţie se sintetizează în cunoaşterea celor patru S: Stamm (trunchi de neam, trib), Sprache (limbă, grai), Sitte (moravuri, datină) şi Siedelung (locuire). Dezvoltarea sa ulterioară a precizat-o ca ştiinţă a cunoaşterii propriului popor, o ştiinţă naţională devenită model şi pentru alte naţiuni, mai tinere sau mai puţin tinere, dar în curs de afirmare şi definire politică a specificului lor naţional (cum a fost şi cazul ţării noastre).

Complementar acestei orientări, Völkerkunde reprezintă interesul cercetării celorlalte popoare. Implicarea antropologiei sau etnologiei în interpretarea de tip politic a ridicat şi problema tipului de interpretare şi a oportunităţii interpretării. Sau, aşa cum formulează acelaşi Vintilă Mihăilescu, a opţiunii între munca de teren (descrierea oamenilor) şi cea de interpretare (gândirea Omului). Clifford Geertz (1973) sintetizează: „Istoria antropologiei poate fi privită astfel ca o dialectică permanentă (şi complexă) între universalismul anthropos-ului şi diversitarismul (diversitarianism) ethnos-ului sau, din perspectiva momentelor istorice particulare, între impulsul iluminist şi cel romantic. Dilema recurentă a antropologiei a fost posibilitatea de a împăca atât raţionalitatea umană generică şi unitatea biologică a omenirii cu marea variabilitate naturală a formelor culturale.”[3]

Omul și ipoteza unității naturii umane

Atât antropologia, cât şi etnologia au tins către identificarea Omului universal, încercând să sublinieze unitatea naturii umane. Aceasta ar trebui să constituie fondul comun al obiceiurilor, credinţelor şi instituţiilor care se regăsesc, în forme mai mult sau mai puţin variabile, la aproape toate popoarele. Cea mai temeinică dovadă a unităţii naturii umane se regăseşte, susţine Nicolae Petrescu (1924)[4], în produsele populare şi anonime ale culturii. Proverbele, basmele, legendele, formele fundamentale de gândire religioasă, miturile sunt expresia aceloraşi sentimente, formele unui substrat spiritual comun. Unele din fabulele lui Esop se regăsesc şi în literatura sanscrită, anumite povestiri din epopeile homerice pot fi identificate şi la populaţiile din Tahiti sau Indiile de Vest, aceleaşi precepte de înţelepciune se află la Confucius şi în evanghelii etc. David Hume susţine existenţa unei religii naturale, a cărei materie primă constă în sedimentarea simbolică a sentimentelor şi instinctelor naturii umane, şi care nu se bazează pe gândirea logică.

Filosofia istoriei, istoria culturii, filologia comparată, istoria universală – sunt încercări teoretice de sinteză a diferitelor manifestări spirituale pe baza unei identităţi a tuturor manifestărilor sociale. Cu toate acestea, nu se poate neglija profunzimea diferenţierilor între popoare prin ceea ce numim spirit sau caracter etnic. Acest spirit este unul care transformă continuu comunităţile umane, creează, modifică şi complică profilul popoarelor. În concepţia spiritului diferenţiator al etniei sau naţionalităţii care să permită totodată alăturarea (şi compararea) societăţilor şi popoarelor şi nu separarea lor în numele exclusivismului etnic, el trebuie originat în fondul naturii umane. Caracterul naţional sau etnic, prin însăşi faptul că ia naştere şi se manifestă ca atare la toate popoarele care au reuşit să îşi contureze o conştiinţă de sine, nu este decât un mod specific de manifestare al substratului comun al tuturor fenomenelor sociale, substrat denumit drept natură umană. Conform definiţiei lui N. Petrescu, aceasta implică orice manifestare umană, exemplificându-se prin „nevoile, credinţele, practicile şi opiniile pe care orice grup de oameni le nutreşte atât instinctiv cât şi conştient”[5] sau, se defineşte, într-un sens mai larg, ca „sinteză a tuturor motivelor care dau naştere la condiţiile şi concepţiile societăţii”[6]. Ceea se rezultă în a fi specific etnic, nu este, în consecinţă, ceva în sine, ci forma de viaţă socială pe care o ia, în anumit context, natura umană.

Bibliografie:

Mihăilescu, V, 2007. Antropologie: cinci introduceri. Iași: Polirom

Pantelimon, C., 2019. Antropologie socială. Suport de curs (nepublicat).

Petrescu, N., 1994. Principiile sociologiei comparate. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică