Acest material se referă noţiunea de devianţă şcolară

Devianţa şcolară este un fenomen actual care se prezintă în forme diferite şi cusemnificaţii diferite celor care îl pun în evidenţă:

  - părinţii elevilor şi, în general, publicul larg îl percepe prin ceea ce are el spectaculos şi tragicatunci când se obiectivează în cazuri de extremă violenţă şcolară;

 - profesorii îl percep ca fiind o situaţie extremă în care autoritatea lor a fost depăşită de un

comportament atipic situat în afara normelor pe care ei le-au instituit;

-elevii percep acest fenomen ca pe o situaţie limită ce explică imposibilitatea realizării uneicomunicări reale cu adulţii (fie ei profesori sau părinţi)

Fiind un caz particular al comportamentului deviant, devianţa şcolară este analizată înliteratura de specialitate prin prisma unor alte concepte, cum ar fi: abandonul şcolar,absenteismul şcolar, violenţa şcolară sau chiar delicvenţa juvenilă. Aceste concepte devin fenomene ce au căpătat o largă răspândire în mediul şcolar îndeosebi în ultimele două decenii (şireprezintă abateri, mai mult sau mai puţin grave, de la normele de conduită şcolară). Princonţinutul, dar mai ales prin consecinţele lor, aceste fenomene au afectat în mod serios calitatea învăţământului în acele instituţii şcolare în care ele au scăpat de sub control.

Devianţa şcolară este atât un fenomen actual care se prezintă în forme diferite şi cu semnificaţii  diferite cât şi un fenomen extrem de complex, ce permite interpretări şi explicaţii; astfel, elevii sunt indisciplinaţi deoarece: caută să câştige atenţia adultului, sunt plictisiţi, simt că sunt trataţi nedrept, nu au încredere în adult sau în ceilalţi elevi, se simt umiliţi de eşecurile lor şcolare, sunt trataţi necorespunzător cu nivelul posibilităţilor lor şi cu vârsta, caută să dobândească putere şi control asupra altora, vor să dovedească ceva colegilor, se simt frustaţi sau respinşi, se tem, au tulburări neurologice etc. În şcoală, un act de indisciplină are loc când conduita unui elev îi împiedică pe ceilalţi să participe la procesul de învăţare sau perturbă activitatea de predare a profesorului.

Devianţa este definită ca fiind un tip de conduită care iese din normele admise de o societate dată.

Sociologii care au descris şi analizat comportamentul deviant, au fost T. Sellin şi R.K. Merton. Sellin a definit  devianţa ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale, iar  Merton a vizat prin comportamentul deviant acea “reacţie normală a oamenilor normali aflaţi în condiţii anormale”.

Perspectivele diverse de abordare a fenomenului au determinat folosirea de concepte corelate celui de “devianţă şcolară”, cum ar fi: inadaptare şcolară, indisciplină, delincvenţă juvenilă, tulburare/ problemă de comportament, deviere de conduită, rezistenţă şcolară.

 Astfel, J. Piaget vorbea despre adaptare în termeni de “asimilare şi acomodare” în cadrul interacţiunii om-mediu. Adaptarea este, acordul individului cu mediul, presupunând acomodarea optimă şi răspunsul favorabil la solicitările şi exigenţele sale. Aceasta constă în “ansamblul reacţiilor prin care un individ îşi ajustează structura sau comportamentul pentru a aputea răspunde armonios condiţiilor de mediu şi noilor experienţe” (M. N. Turliuc, 2007, p. 11).

 Un elev adaptat din punct de vedere şcolar este acela care şi-a însuşit cu succes rolul si statusul de elev. Spre deosebire de adaptarea şcolară care reprezintă un deziderat major,  inadaptarea şcolară este un fenomen de mare amploare, care se doreşte limitat şi pe cât posibil controlat. Pregătirea copilului pentru o bună adaptare la cerinţele şcolii se face încă din primii ani de viaţă ai copilului, în familie şi la

grădiniţă, premergător  perioadei şcolare.  Întâlnite încă de la intrarea în şcoală, situaţiile de inadaptare pot să apară la orice vârsta  însă sunt mai frecvente la tranziţia de la o etapă de şcolarizare la alta, deoarece aceste treceri necesită  readaptarea elevului la noi cerinţe educative.   Fenomenele de adaptare şi respectiv de inadaptare şcolară pot fi recunoscute şi identificate pe baza anumitor indicatori specifici: însuşirea ansamblului de cunoştinţe din principalele domenii ale cunoaşterii; reuşita şcolară; indicatori relaţionali-valorici: integrarea în grup, perceperea pozitivă a grupului şcolar, perceperea pozitivă a elevului de către grup, asimilarea unor valori corespunzătoare vârstei; indicatori comportamentali: conduita corespunzătoare.

Întotdeauna adaptarea şcolară va corespunde unei situaţii de randament şcolar asociat cu conformarea la normele de conduită socială. Orice conduită de devianţă şcolară presupune implicit o formă de inadaptare şi este foarte greu de stabilit o diferenţă specifică între cei doi termeni. Dacă avem în vedere că indicatorul predictiv cel mai puternic al adaptării şcolare este succesul şcolar şi că există elevi cu rezultate bune, dar care manifestă conduite deviante, atunci conceptul de “devianţă şcolară” are o accepţiune mai largă decât cel de „inadaptare şcolară”. În spaţiul şcolii, oricât de mult s-ar strădui autorităţile să promoveze normele şcolare, există situaţii în care elevii au alte priorităţi, de unde şi posibilitatea de a fi şi bine adaptat şcolar şi deviant în acelaşi timp.

Actul de indisciplină  are loc atunci  când conduita unui elev îi împiedică pe ceilalţi să participe la procesul instructiv-educativ: fie caută să câştige atenţia adultului, fie este plictisit, fie nu este antrenat pe măsura capacităţilor de care dispune.  Devianţa şcolară are o accepţiune mai largă decât cea a indisciplinei, aceasta incluzând conduite evazioniste precum absenteismul, fuga de la şcoală, evazionismul fiind o formă de “devianţă neutră”, aşa cum descrie Merton.

Delicvenţa juvenilă este un concept juridic, care desemnează totalitatea conduitelor care încalcă norma juridică şi care aparţin minorilor. Ea poate fi definită ca un comportament de încalcare a legilor din partea celor care din cauza tinereţii lor nu sunt pe deplin responsabili pentru acţiunea lor.

Majoritatea conduitelor de delicvenţă juvenilă pot fi încadrate în patru categorii: violenţă pentru a obţine avantaje materiale, furt, încălcarea legilor de statut (abandon şcolar, absenteism) şi comportamentul de grup sau de bandă receptat de ceilalţi ca ameninţător din cauza zgomotului şi activităţiilor fizice implicate (C.Neamţu, p.29).

Orice conduită de devianţă şcolară presupune o formă de inadaptare.

Devianţa şcolară şi delicvenţa juvenilă se suprapun parţial, astfel conduitele de devianţă şcolară sunt reversibile şi se poate intervenii asupra lor trăgând concluzia ca nu toţi devianţii şcolari ajung delicvenţi, dar toţi delicvenţii au fost devianţi şcolari.

Bibliografie:

1.      Coasan, A., Vasilescu, A., Adaptarea şcolară, Ed. Ştiinţifică şi Eniclopedică Bucureşti 1998

2.      Neamţu,  C., Devianţa  şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

3.      Turliuc, M.N., Psiholosociologia comportamentului deviant, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007