Cele mai importante contribuţii la psihologia vârstelor le-au adus cercetătorii în domeniul    psihologiei copilului, J. Piaget, A. Binet, H. Wallon, E. Claparede, A. Gessel, Ch. Buhler acesta prezentând un deosebit interes, pentru că a putut dezvălui mecanismele genezei psihicului uman.

Cele mai importante contribuţii la psihologia dezvoltării le-au adus: psihologul, biologul, epistemologul şi logicianul elveţian Jean Piaget, creatorul unei şcoli renumite de psihologie (1896-1980); psihologul francez Alfred Binet (1857-1911), care elaborează un instrument pentru diagnosticarea şi caracterizarea copiilor cu deficit de inteligenţă şi cu dificultăţi de învăţare în vederea recuperării lor;  psihologul francez Henri Wallon (1879-1962), care în 1927 a fondat la Paris un laborator de psihologia copilului şi revista „Enfance”; Eduard Claparede psiholog, medic şi profesor elveţian (1873-1940), psihiatrul american Arnold-Lucius Gesell (1880- 1961),  unul din marii contribuanţi la dezvoltarea psihologiei copilului; psihologul austriac Charlotte Bühler (1893- 1975) aceasta prezentând un deosebit interes, pentru că a putut dezvălui mecanismele genezei psihicului uman, fiind preocupată mai ales de psihologia infantilă.

Diagnoza si prognoza in psihologia dezvoltarii.

Diagnoza este nivelul la care se găseşte în momentul dat un proces psihic, o particularitate sau o calitate psihică. Ea urmăreşte orientarea către anumite tipuri de probleme, anumite procese psihice, particularităţi, astfel încât să se găsească momentul optim de intervenţie, cunoscând fiind că exista acest moment optim sau critic pentru evoluţia oricărui proces.

Aplicarea cu succes a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi pedagogice ale profesorului este condiţionată de cunoaşterea profundă a fiecărui elev, având în vedere că personalitatea fiecăruia e diferită şi unică. Particularităţile de vârstă nu se prezintă uniform şi identic la toţi copiii de vârste egale, aceştia având trăsături individuale pronunţate care impun luarea unor măsuri educative detaliate.

            Prognoza stabileşte direcţiile posibile şi probabile în care va evolua pe termen scurt şi mediu o persoana. Prognoza pe termen scurt şi mediu se justifică prin evoluţia în timp a subiecţilor, mai ales a celor aflaţi la vârstele de creştere şi dezvoltare, precum şi prin influenţa multiplă a factorilor de mediu, care acţionând aleator nu pot fi uşor controlaţi din perspectiva efectelor ce le produc. În acest fel, cele două elemente – diagnoza şi prognoza – pot fi realizate atât cu mijloace empirice sau cu mijloace ştiinţifice ale specialistului, experienţa în domeniu fiind o oportunitate. Cunoaşterea porneşte de la premise de bază rezultate din caracterul sistemului psihic uman.

Educarea şi cunoaşterea copiilor constituie momente solidare ale aceleeaşi activităţi. Învăţătorul cunoaşte elevul educându-l şi îl educă mai bine cunoscându-l. Acelaşi mesaj didactic comunicat prin lecţie, aceleaşi cerinţe faţă de inteligenţa şi comportamentul elevilor sunt receptate diferit şi pot duce la rezultate concrete diferite, în funcţie de specificul individual şi de vârstă al acestora. Privită genetic, fiinţa umană este „condamnată” să se desăvârşească. Aceasta este, deci principala resursă psihologică cu care are de-a face dascălul la fiecare din cei aflaţi în bancă.

Anamneza in psihologia dezvoltarii este primul instrument de cunoaştere care poate furniza informaţii din care, corelând datele, psihologul să extragă elemente semnificative. Datele biografice pot fi recoltate din surse directe, prin intermediari sau prin alţi specialişti, sinteza însa aparţine psihologului.        

            Indiferent de modul în care se interpretează datele sunt foarte importante arătând elementele legate de condiţiile de familie sau evoluţia primilor şase ani de viaţă, când influenţele nişei de dezvoltare sunt foarte mari. De asemenea biografia poate indica surse ale unor comportamente deosebite, cauze ale unor rămâneri în urmă, ale unor avansuri în raport cu media de vârsta, preferinţe, precum şi elemente legate de dezvoltarea fizică, evoluţia biologică, cunoscându-se că elementele de ereditate, individuale şi de grup, se pot constitui ca baze posibile ale evoluţiei.

Observatia in psihologia dezvoltarii pare la prima vedere o tehnică uşoară, însă utilizarea ei eficientă multă practică şi planificare. Observaţiile pot fi participative sau nonparticipative, se pot centra pe mai multe categorii de comportamente sau pe  una singură, pot să implice un singur individ la un moment dat sau comportamentul interactiv al mai multor indivizi. Observaţiile se realizează în bune condiţii atunci când sunt clare şi precise scopurile, putându-se utiliza şi o grilă cu rubrici a datelor ce trebuie observate. Pe lângă scop, observaţia se cere a fi realizata în condiţii cât mai variate, în cât mai multe situaţii, de către cât mai mulţi observatori, pentru a anula subiectivităţile. Pentru a evita subiectivitatea interpretărilor şi evaluărilor, consemnarea trebuie sa fie minuţioasă, eventual asistată de imagine video sau audio, fără evaluări sau interpretări de moment. Nu este uşor pentru nici o fiinţă umană să fie complet obiectivă atunci când înregistrează comportamentul altei fiinţe umane. Prin observaţii directe, prin probe, profesorul stabileşte trăsăturile individuale ale elevilor, ca o completare necesară la datele pe care cercetarea ştiinţifică le pune practicantului la dispoziţie. El are datoria de a fi un cât mai rafinat psihopractician, de a găsi cele mai optime forme şi mijloace de activizare a copilului. Elevul nu trebuie scutit de efort (cu excepţia eforturilor inutile, absurde) deoarece utilizarea eficientă a resurselor de învăţare înseamnă cheltuirea energiei sale cu maximum de folos. Resursele energetice prezintă capacitatea paradoxală de a se „regenera” cu  atât mai puternic cu cât sunt folosite mai mult.

Cunoaşterea temeinică a fiecărui elev este posibilă în condiţiile existenţei unei relaţii între profesor şi elev bazate pe încredere strânsă şi preţuire, care să-i dea elevului certitudinea că educatorul este prietenul lui cel mai apropiat cu care poate discuta orice, căruia îi poate încredinţa tainele sale. Apropierea are valoarea invitaţiei la maturitate, invitaţie pe care copiii o primesc cu plăcere, cu atât mai mult cu cât lor nu le place să fie trataţi ca nişte roboţi, urând constrângerea şi iubind libertatea de acţiune. Apropierea de copil ne ajută să-l cunoaştem sub toate aspectele: mediu familia, preocupări intime, posibil intelectuale, caracter, deprinderi de muncă de conduită moral – cetăţenească etc. Cunoaşterea copilului nu se poate face de la distanţă, ci pătrunzând în intimitatea lui. Pentru aceasta este necesar să i se dea posibilitatea să-şi deschidă „poarta” spre lumea sa interioară, prin prietenie sinceră şi dragoste faţă de el.

Copilul este extrem de receptiv şi susceptibil în acelaşi timp. El simte când este privit cu încredere şi când nu, de aceea reacţia lui faţă de noi este diferită. Bogăţia sa sufletească trebuie cunoscută amănunţit. Există păreri diferite în legătură cu dragostea ce trebuie manifestată faţă de copii, în funcţie de temperamentul şi experienţa fiecărui învăţător. Unii alunecă greşit într-o dragoste familială, plină de alintări, protecţie şi dulcegării, permit şi întreţin în clasă un limbaj familial şi deprinderi de acest fel. Asemenea aspecte nu pot conduce la o atmosferă serioasă de lucru, nu pot favoriza o disciplină şcolară, propice bunei desfăşurări a lecţiilor. Practica opusă acesteia constă în instaurarea unei atmosfere care abundă în pedepse, în care se vorbeşte puţin şi răspicat şi în care activitatea de învăţare capătă vădite aspecte de dresaj. Ambele poziţii în legătură cu atmosfera desfăşurării activităţii şcolare sunt dăunătoare şi împiedică instalarea unor relaţii sănătoase între învăţător şi elev. Prima tolerează excesiv libera manifestare a elevilor şi împiedică instaurarea unei discipline absolut necesare desfăşurării activităţii şcolare, întârzie maturizarea elevilor în vederea adaptării la rigorile vieţii şcolare. Cea de a doua „ucide” în faşă dragostea şi interesul copiilor pentru şcoală, favorizează memorarea mecanică a cunoştinţelor, iar în unele cazuri creează traume psihice greu de înlăturat.

Cunoa;terea copilului înseamnă a asimila rolul mecanismelor transformatoare ale inteligenţei acestora, iar ]ntrebările   cheie  pe  care  şi  le  pune  dascălul  cu  privire  la resursele psihologice ale elevului vor fi de genul:

1.Cum s-ar putea folosi mai bine capacităţile celor care învaţă ?

2.Cât pot înţelege şi ce fel de capacităţi de învăţare au aceştia ?

3.Care este nivelul motivaţional al elevilor ?

4.Cum s-ar putea determina (stimula) creşterea motivaţiei învăţării copiilor ?

Dincolo de adevărurile generale stabilite de cercetarea ştiinţifică cu privire la psihologia celui care învaţă, a elevului din clasa primară, stă, indiscutabil şi acela că nu există doi indivizi umani identici, deci nici doi elevi identici.

Bibliografie:

·         Nicola, Ioan. (1996) . Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti: E.D.P.

·         Piaget, Jean & Inhelder, Barbel. (1992).  Pedagogie şcolară contemporană. Bucureşti: E.D.P.

·         Radu, Ioan,T. (2000) . Evaluarea în procesul didactic. Bucureşti: E.D.P.