Factorii biologici
Conform Institutului Naţional de Sănătate Mintală SUA (NIMH, 2014) nu există o cauză precisă privind apariţia A.D.H.D-ului, în ciuda faptului că majoritatea studiilor conferă un rol semnificativ genelor. Atenţia cercetătorilor în momentul de faţă este orientată spre factorii de mediu şi modul în care disfuncţionalităţile cerebrale, nutriţia şi mediul social contribuie la apariţia A.D.H.D-ului. Până în acest moment nu s-a putut stabili un factor principal care să explice apariţia A.D.H.D-ului, existând din perspectiva specialiştilor o multitudine de factori determinanţi, această tulburare având la bază o etiologie multifactorială
Tulburarea de Deficit de Atenție și Hiperactivitate, sau A.D.H.D, este o tulburare de dezvoltare neuropsihică ce vizează autocontrolul, tulburare caracterizată prin dificultăți de atenție, concentrare, hiperactivitate (agitație și impulsivitate).
Se disting trei tipuri ale acestei tulburari:
1. A.D.H.D cu pondere mai mare de inatenție-copiii sau adolescenții care fac parte din această categorie sunt apatici, lenți ,,visează cu ochii deschiși”.
2. A.D.H.D în care predomină componente de hiperactivitate/impulsivitate, unde predomină activismul ,,comportamentele agresive”, există o rată mare a absenteismului și abandonului școlar;
3. A.D.H.D combinat, unde sunt prezente atât elemente de neatenție cât și elemente de impulsivitate/hiperactivitate.
Copiii și adolescenții cu A.D.H.D (tipul în care predomină hiperactivitatea/impulsivitatea) au dificultăți la nivel de:
-Comportament
-Relații sociale
-Funcționare cognitivă
-Funcționare emoțională
-Funcționare fizică
Această tulburare împiedică dezvoltarea normală și afectează activitățile zilnice și fiecare aspect al vieții sociale a bolnavului, inclusiv relațiile familiale, școlare, de joacă, cu adevărat toate aspectele vieții sale sociale (Manual de bune practici pentru profesori..., 2009, 12). A.D.H.D se manifestă printr-o serie de simptome cum ar fi dificultăţi de concentrare şi atenţie, incapacitatea de a controla impulsivitatea şi dificultatea de a menţine sub control nivelul activităţii fizice.
Persoana suferindă de ADHD întâmpină dificultăţi de coordonare comportamentală în timp, de realizare a obiectivelor şi de conformitate cu aşteptările societăţiiprivind comportamentul (Manual de bune practici pentru părinți..., 2009, 22). În sens larg, termenul de comportament se referă la orice reacție la un stimul, reacție ce poate avea loc la nivel cognitiv, motor, biologic și emoțional. Distingem astfel, 4 nivele de analiză a comportamentului: nivelul cognitiv (se referă la modul de prelucrare și organizare a informațiilor), nivelul motor (include totalitatea manifestarilor externe, observabile și măsurabile), nivelul biologic (se referă la ansamblul modificărilor de natură somatică, reacții, modificărilor ce au loc în interiorul organismului), nivelul subiectiv (cuprinde reacții emoționale ale persoanei) (Chelemen, 2010, 331-332).
Florin Verza a reunit problemele de inadaptare și devianță comportamentală sub sintagma de „handicap de comportament”. Din perspectiva autorului, tulburările de comportament sunt abateri de la normele și valorile umane pe care le promovează un anumit tip de societate. Florin Verza susține că indivizii care manifestă astfel de comportamente aberante prezintă dezechilibre sau o stare deficitară în următoarele paliere: maturizare psihică, structura conștiinței de sine și a conștiinței sociale, asimilarea valorilor și normelor socio-culturale, structura motivațional-caracterială, maturizarea socială (Verza, 2000).
În etiologia A.D.H.D avem în vedere mai mulți factori: factorii biologici, factorii intrapsihici, factorii psihosociali.
Factorii biologici
Ipoteza genetică - predispoziția spre hiperactivitate este transmisă genetic.
Factorii genetici trebuie corelați cu factorii de mediu - ex. psihosociali - pentru că predispoziția genetică să ducă la tulburarea de atenție și hiperactivitate. Un exemplu ar fi interacțiunea părinte - copil, care favorizează apariția simptomelor. De asemenea, tulburarea de atenție și hiperactivitatea din copilărie predispune adultul la manifestări specifice tulburării de conduită (ex. consum de substanțe, conduite antisociale etc.).
Ipoteza deficitului la nivel organic - de exemplu, o leziune cerebrală minimală (dobândită în perioada prenatală sau perinatală). Această ipoteză este susținută datorită faptului că s-a constatat o incidență mai crescută a afecțiunilor organice la cei cu A.D.H.D comparativ cu restul populației.
Aceste deficiențe organice pot apărea datorită următorilor factori:
-fumat în timpul sarcinii;
-consum de alcool în timpul sarcinii;
-circumferința mică a capului copilului la naștere;
-greutate mică la naștere;
-numeroase boli în timpul copilăriei mici;
Ipoteza dereglarilor la nivelul neurotransmitatorilor
Dovada veridicității acestei ipoteze este efectul pozitiv al stimulentelor folosite în medicația pentru A.D.H.D. Se estimează că un procent de 60-90% din cazuri prezintă ameliorări în urma administrării psihostimulentelor. Indicii principali ai scăderii simptomatologiei sunt creșterea performanțelor academice și îmbunătățirea relațiilor sociale. Aceste efecte dispar la încetarea tratamentului - fapt care susține ipoteza menționată.
Ipoteza dietei necorespunzatoare
Ipoteza dietei necorespunzătoare atribuie simptomele A.D.H.D anumitor caracteristici ale dietei zilnice. Un exemplu ar fi aditivii alimentari artificiali (coloranți) - însă această ipoteza nu este susținută empiric. Cea mai plauzibilă variantă a acestei ipoteze este cea a existenței unor alergii la diferite alimente. În funcție de profilul alergic unic al persoanei se recomandă modificarea dietei, cu excluderea alimentelor la care este alergică acea persoana. Această ipoteză este susținută de diverse studii de specialitate.
Ipoteza hipoarousal-ului fiziologic
Hiperactivitatea și inatenția apar, în concepția celor care susțin această ipoteză, ca urmare a faptului că individul nu reacționează la anumiți stimuli, decât dacă aceștia depășesc un anumit prag. Ca urmare, măsura implicării într-o anumită activitate este condiționată de depașirea acestui prag al stimulilor. Implicațiile care decurg din această ipoteză se referă la utilizarea unei stimulări adecvate în procesul educațional, cum ar fi utilizarea recompenselor administrate imediat după apariția comportamentului dezirabil. Asemenea metode sunt eficiente pe termen scurt, dar nu garantează schimbările de lungă durată.
Siteografie:
1. http://www.psihoterapie.net/forum/psihologie/copii/copilul-dificil.html
Bibliografie:
2. Russell, A. Barkley. (2011). Copilul dificil- Manualul terapeutului pentru evaluarea și trainingul părinților. Cluj- Napoca: Editura ASCR
3. Ungureanu, Dumitru.(1998). Copiii cu dificultăți de învățare. București: Editura Didactică și Pedagogică
4. Verza, E. Verza, F. (2000). Psihologia vârstelor. București: Editura Pro Humanitate