Familia face astăzi parte din categoria instituţiilor disputate în plan politic și științific și, ca urmare, controversate, atât în plan etic, moral, juridic, teologic, religios, cât şi în plan academic. Acesta este și finalitatea studiilor, din multiple domenii, despre familie, anume tentativa de a elucida ori de a explica anumite trăsături şi evoluţii care stârnesc nedumerire şi care antrenează consecinţe, chiar mutaţii grave la nivelul societăţii ca ansamblu şi, implicit, la nivelul individului.
Înainte de descoperirea problemelor şi unor așa-zise disfuncţionalităţi apărute în cadrul familiei în efortul ei de adaptare la societatea modernă, părerea generală, atât în plan științific, cât și în modul de cunoaștere comună, era că familia este principala sursă a socialităţii şi sociabilităţii umane și principalul mod de integrare și incluziune a individului în lumea socială; de asemenea, oameni de știință, precum Auguste Comte, întemeietorul sociologiei, ori Ferdinand Tonnies, un clasic al acestei discipline, – și, cu ei, majoritatea gânditorilor din domeniul disciplinelor socio-umane – considerau și afirmau că modelul familial este cel care a fost (şi trebuie, în continuare, să fie) preluat în organizarea societăţii ca ansamblu (vechile societăţi, ca şi actualele organizări sociale care se conformează încă unui model tradiţional, păstrează modele de structuri inspirate de comunitatea familială).
Astăzi, dimpotrivă, este răspândită ideea anacronismului modului de viaţă familial, chiar a familiei ca instituţie de sine stătătoare. Ideea autonomiei familiei faţă de multe din programele de dezvoltare socială, capacitatea ei de a întârzia sau chiar de a se opune unora din prevederile acestor programe, tinde evident, să nemulţumească arhitecţii şi gestionarii progresului social. Așa ar putea fi considerate, de pildă, prevederile care încurajează emanciparea individului de structurile care îi pot afecta libera afirmare personală. Ne referim mai ales la ideologiile care vizează emanciparea femeii sau copiilor şi tinerilor şi care atacă structura de bază şi autoritatea familiei, precum şi la proliferarea, în toate domeniile vieţii, a paradigmelor individualismului. Totuși, emanciparea persoanei de vechile instituţii, incomode prin rigiditatea lor şi prin forţa cu care reuşeau să-şi asigure ataşamentul indivizilor, este însoţită de încartiruirea acestora în noi forme de socialitate artificială - organizaţii de asistenţă socială, instituţii de ajutor reciproc, societate civilă, cluburi - mai mult sau mai puţin abstracte şi, cel mai important, proiectate şi îndeaproape controlate de instanţele de conducere socială.
Astăzi, sociologii cad de acord că specificul individual al personalităţii (”individualitatea”, după cum o definea Georg Simmel) creşte proporţional cu extinderea mediului social al individului. Concurenţa dezvoltă specializarea indivizilor pe măsură ce aceştia se înmulţesc, favorizând, în consecinţă, diferenţierea şi separarea lor. Este, prin urmare, de aşteptat ca odată cu creşterea numerică a comunităţilor şi structurilor de convieţuire şi interacţiune umană să crească şi predispoziţia de retragere în sinele individual a oamenilor. Conform lui Simmel, cu cât grupurile cărora le aparţinem sunt mai mari, cu atât individualitatea noastră va avea mai mult spaţiu de dezvoltare; însă, ca elemente ale acestui ansamblu lărgit, vom avea mai puţină specificitate, căci, spre deosebire de grupurile mici, marile ansabluri sociale tind să se diferenţieze foarte slab unele de celelalte. Cu alte cuvinte, odată cu creşterea taliei grupului căruia aparţinem, ne manifestăm cu un tot mai pronunţat deficit de identitate socială. La Simmel, exită o variaţie invers proporţională între identitatea socială sau culturală (dată de apartenenţa la un ansamblu social cu un grad mare de specificitate) şi identitatea individuală. Conform sociologului german citat, singurul grup care poate favoriza tendinţa spre individualizare este tocmai familia, aşezată în atinomie cu societatea: ”Individul este dezarmat în faţa societăţii întregi; doar acordând o parte a Sinelui său absolut altora şi legându-se de ei îşi mai poate salva sentimentul individualităţii…” (Simmel, 1999: 694). Paradoxal, familia este adăpostul în care individul îşi poate afirma mai puternic individualitatea, dar şi grupul care îl intergrează cel mai strâns. Acest dublu rol al familiei (extensia personalităţii individului dar şi precizarea, definirea ei specifică în deosebire cu personalităţile celorlalţi) determină ”ambiguitatea sociologică a familiei”: ea poate fi interpretată atât ca unitate, cât şi ca grup.
Acest paradox se datorează, însă, construcţiei moderne a explicaţiei, tributară influenţei paradigmelor individualismului despre care aminteam. Numai de curând familia şi societatea au intrat în antinomie, numai de curând individul şi grupul sunt, de asemenea, noţiuni distincte sau chiar opuse. Explicaţia sociologică pentru incluziunea indivizilor pornește de la legătura organică, indisolubilă între individ şi grup, între familie şi societate. Personalitatea, ca şi identitatea sunt noţiuni prin definiţie culturale, aşadar sociale. Oricât de mare ar fi pretenţia la individualitate, identitatea se defineşte - chiar şi etimologic - prin faptul de a fi identic cu ceva, de urma un model anteindividual şi, desigur, supraindividual. Prin urmare ea nu poate fi un efect al delimitării personale de influenţa vreunui grup, ci prin revendicarea apartenenţei la acest grup. Aceasta este însăși cheia incluziunii sociale.
Invocăm, în sprijinul acestei demonstraţii, argumentele oferite de ilustrul lingvist Émile Benveniste. În istoria termenului de ”libertate”, devenit slogan al programelor de individualizare, de ”iluminare” individuală odată cu Renascentismul, intervine polaritatea extrem de interesantă om liber - sclav. Corespondenţa între lat. liber şi gr. eleútheros, tradus ca şi ”creştere, dezvoltare din aceeaşi rădăcină”, pune în lumină că originea noţiunii de libertate provine de la noţiunea socializată de ”creştere”, adică de afirmare a unei categorii sociale, de dezvoltare a unei comunităţi. Toţi oamenii proveniţi din aceeaşi spiţă (trunchi sau rădăcină - denominative care păstrează, şi în română, sensul iniţial de creştere vegetală) au calitatea de a fi eleútheros sau liber.[1] Conform lui Benveniste, în latină, ca şi în greacă, apar toate accepţiunile cuvântului ”liber” (omul liber al cetăţii sau cel eliberat de vreo suferinţă). Conform analizei lingvistice, acest concept are o origine clar socială: ”Înţelesul dintâi nu este, cum am fi ispitiţi să credem (şi cum obişnuim să-l definim astăzi - n.n.) acela de ”scăpat de ceva”, ci cel de ”apartenenţă la o stirpe etnică”, desemnată printr-o metaforă de creştere vegetală. Această apartenenţă conferă un privilegiu pe care străinul şi sclavul nu-l cunosc niciodată.”(Benveniste, 1999: 271.) În cultura latină, liberi a ajuns să desemneze descendenţii legitimi ai unei familii, adică acei copii care, născuţi în cadrul unui grup de rudenie, aveau garantată situaţia de om liber, de cetăţean. Ca urmare, libertatea constituia, iniţial, apartenenţa legitimă la un grup cu specificitate pronunţată. Cu atât mai identitatea este interdependentă de incluziune și este generată de o conformare similară la modelul cultural dominant într-un asemenea grup.
Istoria familiei ilustrează evoluţia acestei instituţii de la grupul social larg, cuprinzător al tuturor aspectelor vieţii individuale, societate în sine, până la familia ca grup restrâns, ca unitate a unui plan ce o înglobează (societatea extinsă). Tendinţa de micşorare a ariei şi influenţei sociale a familiei a lăsat mult loc de manifestare ”liberă” (aici în sensul de lipsită de constrângere) individului. Transformarea ei în unitate pare astăzi, mai curând decât a constitui o redută de construire integrată a personalităţii individuale (cum o vede Simmel), să fie percepută ca o etapă spre desfiinţarea ei ca structură autonomă, constrângătoare. Tot sociologii sunt cei care îi anunţă sfârşitul: ”ea (familia - n.n.) nu mai furnizează individului nici un rol şi nici un statut cristalizat, susceptibil să-i asigure identificarea familială sau socială.” (Michel, 1971: 642). ”Întârzierea culturală” a familiei faţă de restul societăţii, dominată de raţionalitatea economică, este invocată astăzi ca argument al pronunţării falimentului definitiv al acestei instituţii. Definţii conform cărora familia este doar o compoziţie socială bizară, neeficientă ca grup de lucru, de planificare, de comunicare sau de distracţie, sunt ilustrative pentru această direcţie inovatoare, conform căreia vechile instituţii sociale trebuie substituite cu alte noi, adaptate dinamicii lumii moderne.
Scopul politicilor de incluziune este de a încerca un răspuns la dilema intuită încă din paradoxul lui Simmel: este familia o unitate ce poate încă genera baza unor structuri sociale lărgite, caz în care tendinţele de emancipare individuală şi eficienţa economică a funcţionalităţii sociale trebuie parţial sacrificate, sau este o instituţie depăşită deja, neproductivă, caz în care va dispărea însuşi modelul dezvoltării sociale integrate, organice?
Bibliografie:
Benveniste É., 1999. Vocabularul instituţiilor indo-europene, Bucureşti: Paideia,
Bistriceanu, C., 2007. Sociologia familiei. București: Editura Fundației România de Mâine,
Michel, A., 1971. ”Familie, idustrializare, locuinţă”, în Sociologia franceză contemporană, Bucureşti: Editura Politică,
Simmel, G., 1999. Sociologie. Études sur les formes de la socialisation, Paris: Presses Universitaires de France