Ca și alte materiale referitoare la familie, și textul de față se referă la modul în care familia, ca instituție fundamentală, primordială a societății, este responsabilă, împreună, dar îantea instituțiilor educaționale, de formarea și de integrarea socială a copiilor.
Capacitatea de socializare, care se poate înțelege drept abilitatea copilului/persoanei umane de a se adapta mediului social și instituțiilor sale principale, se formează în familie și se adaptează sau se șlefuiește în mediul extrafamilal, în instituțiile școlare, profesionale, publice sau de alt tip. Incluziunea socială depinde, pe de o parte, de capacitatea familiei de a se integra mediului social global sau de a face parte dintr-o cultură globală și, pe de altă parte, de capacitatea individului/copilului de a face parte dintr-un grup, în acest caz din grupul școlar. Înainte de acțiunea pozitivă de incluziune din partea școlii, este nevoie de siguranța sau de garanția că indivizii/copiii au conceptul și deprinderea de a fi sociabili, ceea ce presupune proveniența lor din familii funcționale.
Căci familia este, după cum preciza întemeietorul sociologiei și al curentului pozitivist de gândire, filosoful fracez Auguste Comte (1798-1857), primul exercițiu al depășirii sinelui, egoismului și interesului propriu și prima formă de incluziune și de altruism: “prin familie, individul începe a ieşi din personalitatea sa şi învaţă a trăi în celălalt”, baza organizării familiale fiind, aşadar, altruismul sau sociabilitatea primară.
Prin urmare, copiii învață să fie sociabili, adică deprind toleranța și practica de a include, în grupurile lor, indivizii particulari, în primul rând în familie. Prin școală, ei numai adaptează această capacitatea fundamentală care ține de socialitate regulilor instituționale.
Pentru buna exercitare a normelor instituțiiilor de învățământ în ceea ce privește incluziunea școlară, este bine ca managementul acestor instituții, dar și cadrele didactice să cunoască funcționalitatea familiei ca instituție primordială de formare a capacității altruiste a copilului. Ca mai toate fenomenele umane, şi familia a fost, la rândul ei, integrată viziunii funcţionaliste în sociologie, al cărei reprezentant cunoscut este sociologul americam Talcott Parsons (1902-1979). Definind, în general, orice realitate prin “funcţionalitatea” sa, adică ataşându-i o “fişă a postului”, al cărei rost este de a măsura eficacitatea fenomenului respectiv, acest curent traduce orice manifestare în funcţionare şi orice realitate în eficacitate. Cu toate acestea, putem accepta o explicaţie funcţională, care este mai accesibilă înţelegerii pragmatice, dominantă în paradigmele contemporane.
Un lucru sau un fenomen există atâta timp cât îndeplineşte anumite funcţii în care nu poate fi substituit. Avem de a face, după cum ne dăm seama, cu o teoria a utilităţii care cu greu se pot integra unei perspective totalizante a umanităţii. Autenticitatea nu este o categorie dependentă de utilitate, ci autonomă. Nu întotdeauna lucrurile există pentru că răspund unei necesităţi fizice, ci întrucât ele însele generează temeiuri şi cauzalităţi specifice. A considera familia drept unitate fucnţională înseamnă a o raporta în sens subordonat unei unităţi superioare. Cu alte cuvinte, înseamnă a-i nega o finalitate proprie pentru a o supune unei finalităţi externe. Această entitate superioară faţă de care familia se poate dovedi funcţională sau disfuncţională nu poate fi decât societatea. Faţă de societate familia poate manifesta anumite funcţii cum ar fi cea de reproducere biologică (funcţia reproductivă a familiei), culturală (funcţia de socializare sau de educare a copiilor) sau materială (funcţia economică). Paralel şi fără deosebire, însă, sociologia familiei alătura acestora şi alte funcţii precum cea sexuală sau cea afectivă, care însă nu vizează finalitatea societăţii ca entitate exterioară şi superioară familiei, ci o finalitate precară, legată de individ ca entitate supremă. Iată încă o dovadă a invaziei paradigmei individualiste în teorii eminamente sociale.
Ca mecanism funcţional, familiei i-au fost, aşadar, rezervate anumite funcţii. Distincţia între acestea este adesea greu de realizat şi se apropie, ca dificultate, de încercarea de a afla căror funcţii corespund societăţile umane ca ansambluri sau, de ce nu, chiar individul. T. Parsons simplica schema funcţiilor familiale, reducându-le la două: funcţia de socializare primară a copiilor şi funcţia de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor. Ambiguitatea acestei finalităţi şterge caracterul autarhiei şi autonomiei familiale, reducând familia la un tip grupal cu identitate imprecisă, supusă, conform explicaţiei de mai sus, finalităţii individualiste: socializarea copiilor în prima perioadă a vieţii presupune, ce-i drept, deprinderea categoriilor sociale fundamentale (limbă maternă, valori axiologice primare, modele fundamentale şi generale de comportament etc.), dar, restrânsă fiind la această scurtă perioadă a dezvoltării copiilor, ea nu dă nici o şansă consolidării şi definitivării unui profil familial clar. De partea cealaltă, securitatea emoţională a adulţilor ţine, în mare măsură, de o anumită educaţie a voinţelor şi dă întâietate relaţiei conjugale biunivoce, implicând, aşadar, indivizii cel puţin la fel de mult ca şi grupul virtual pe care ei îl pot alcătui – şi ne referim la familie.
La noi, Traian Herseni a lăsat ceva mai multă libertate desfăşurării funcţiilor familiale, împărţindu-le în a) creşterea copiilor şi b) completarea social-economică a soţilor. De asemenea, Henri H. Stahl a deosebit funcţiile externe ale familiei (de reprezentare a membrilor ei în societate, de intermediere a relaţiilor acestora cu instanţele publice) de cele interne, printre care a enumerat: a) funcţiile biologice şi sanitare (care se referă nu numai la reproducerea biologică a membrilor, adică la naşterea copiilor, ci şi la îngrijirea şi asistarea muribunzilor; nu numai la păstrarea sănătăţii, dar şi la îngrijirea bolnavilor etc.); b) funcţiile economice (în care include nu numai relaţiile de producţie domestică, dar şi complicatul sistem al relaţiilor de moştenire şi succesiune); c) funcţia de solidaritate familială (care distinge familia ca grup social de sine-stătător, ai cărui membri se caracterizează prin asemănare şi apartenenţa necondiţionată la ansamblul organic familial); d) funcţiile pedagogice, educativă şi morală (care se referă nu numai la socializarea copiilor, dar şi a adulţilor şi la prezervarea unei anumite stări morale familiale).
Bibliografie:
Comte A., 1999. Discurs asupra spiritului pozitiv (trad. Leonard Gavriliu). București: Editura Științifică,
Bistriceanu, C., 2007. Sociologia familiei. București: Editura Fundației România de Mâine.