Abuzul reprezintă acea formă de agresivitate care este îndreptată nelegitim asupra unei persoane. Problema legitimității apare acolo unde este necesară o corecție a comportamentului, educarea socială a persoanei/copilului, există autoritatea necesară pentru a exercita această educare și pentru a aplica eventualele corecții sau pedepse, dar agresivitatea nu are rol de a corecta și exercitarea ei nu se face în prezența autorității legitime.
Adesea, aceste manifestări corective și educaționale ale părinților sau educatorilor sunt clasificate drept forme de abuz. Este important de reținut că, în definiția abuzului, elementele lipsei legitimității sau autorității și lipsa finalității pozitive sunt esențiale. Relaţia abuzivă dintre părinte şi copil este particularizată de faptul că ea nu serveşte nevoilor normale de dezvoltare ale copilului, ci satisfacerii egoiste, instinctuale a trebuinţelor adultului (Florian, Pușcaș, 2008).
Abuzul psihologic (Roth, Antal, Baciu, 2017). Există două perspective de abordare a abuzului psihologic. Pe de o parte, drept componentă prezentă în toate cazurile de abuz, fizic, verbal, social etc. Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au componente consecinţe psihologice. Pe de altă parte, anumite forme de maltratare au însă chiar instrumente psihologice, de aceea unii cercetători (Garbarino, Guttmann şi Seeley, 1986; Brassard, Germain şi Hart, 1987) au propus definirea abuzului psihologic ca fiind o formă distinctă de rele tratamente. Garbarino şi colegii săi considerau în 1986 că maltratarea psihologică nu trebuie considerată ca fiind doar o consecinţă a celorlalte forme de rele tratamente, subordonată faţă de ele, ci – dimpotrivă – ar trebui să fie luată ca pilon central în eforturile de înţelegere a familiei disfuncţionale, precum şi a nevoilor de protecţie a copilului. Garbarino şi colaboratorii definesc abuzul psihologic comis împotriva unui copil ca fiind „atacul concertat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de sine şi a competenţei sociale a copilului" (1986, p.8).
Formele de abuz psihologic identificate de autorii citați sunt: izolarea copilului (legarea, încuierea lui în diferite spaţii închise, în pivniţă etc.; neacordarea răspunsurilor emoţionale); terorizarea copilului; refuzul de a-l ajuta la solicitarea acestuia; degradarea lui; exploatarea lui, folosirea lui ca servitor; coruperea minorului prin învăţarea cu, sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiste, imorale sau criminale. Abuzul psihologic constă din acte de omisiune şi din comiterea unor acţiuni care provoacă traume şi leziuni psihologice. Aprecierea gravităţii vătămării psihologice se face pe baza unor criterii ale comunităţii şi ale profesiunii (idem). Această precizare poate fi utilă câtă vreme aceste criterii sunt stabile și coerente cu valorile comunității, familiei și persoanei în cauză; altminteri, ele se pot dovedi arbitrare.
Vătămarea psihologică se poate produce de către membrii familiei sau de către persoane străine de familie, singuri sau în grup, de către indivizi care, prin vârsta şi rolul pe care le au în raport cu copiii au putere asupra acestora. Aceste acte pot dăuna copilului pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic, dar cel mai adesea concomitent pe mai multe planuri.
Comportamente abuzive
Atitudinea de respingere intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoaşterea consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de abuz psihologic. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmite acestuia ideea că el este lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de speranţa de a fi acceptat. Whitman (1998) enumeră următoarele acte având caracteristicile abuzului psihologic asupra copilului: ridiculizarea cronică, minimalizarea şi umilirea copilului; pedepsirea copilului pentru activităţi de joc specifice vârstei sau pentru gesturi şi comportamente normale (de exemplu curiozitatea, manipularea unor obiecte, zâmbetul, plânsul etc.); transformarea copilului în ţap ispăşitor al familiei; refuzul cronic al gesturilor de afecţiune; tratarea unui copil mai mare ca unul de vârstă mai mică (infantilizarea unui adolescent, spre exemplu); afişarea unei preferinţe evidente pentru unul din copiii din familie, în defavoarea altora; etichetarea negativă a comportamentului unui copil în mod cronic; refuzul permanent al părintelui de a recunoaşte sau de a remarca realizările copilului.
Izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei sale, îl rupe pe copil de mediul social care îi poate asigura acestuia relaţiile sociale necesare dezvoltării competenţelor sociale şi formării identităţii sale. Interzicerea sistematică a jocului cu alţi copii, a distracţiilor cu cei de aceeaşi vârstă împiedică copilul sau adolescentul să lege prietenii şi să-şi formeze puncte de reper în mediul social exterior familiei. Izolarea copilului, în formele sale grave, se asociază cu forme de abuz fizic sau/şi sexual, făcând copilul să se simtă singur pe lume şi lipsit de speranţa de a primi ajutor de la cineva. Izolarea mai are ca efect inocularea ideii că ceea ce se întâmplă în familie este normal, este ceea ce trebuie să se întâmple în toate familiile, în cazul tuturor copiilor. Încercarea copilului de a depăşi izolarea este considerată de părintele abuziv ca trădare şi este pedepsită. Izolarea poate lua forma interdicţiei aderării copilului sau adolescentului la activităţi de club, antrenamente sportive sau serbări, iar în anumite cazuri, a retragerii copilului de la grădiniță sau şcoală.
Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecinţe grave, crează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Ameninţările adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul însuşi sau pe o persoană iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această atitudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv foloseşte o gamă largă de ameninţări, destinate să împiedice copilul de a dezvălui secretul relaţiei sexuale. El poate ameninţa copilul într-o infinitate de variante, a căror probabilitate nu poate fi controlată de copil: dacă dezvăluie secretul, atunci mama se va supăra aşa de tare, că va da copilul afară din casă, sau, eventual, va muri de supărare; dacă victima nu participă la joc, atunci adultul o va agresa pe sora mai mică; sau, dacă îndrăzneşte să dezvăluie secretul relaţiei sexuale, atunci îi va otrăvi căţeluşul, sau mai rău, va muri şi ea, aşa cum a fost omorât căţeluşul (înecat sau otrăvit). Efectul psihic traumatizant al terorizării se datorează, în parte, caracterului său imprevizibil: descărcările frecvente de mînie ale adultului pot alterna cu perioade în care acesta produce dovezi de ataşament faţă de copil. Prin specificul ei, terorizarea afectează bazele încrederii copilului în adulţi, în lumea înconjurătoare în general. În urma terorizării copilului, acesta poate prelua comportamente excesiv de mature, preluând responsabilităţi de adult, ca, de exemplu, protejarea surioarei sau a mamei de violenţa agresorului. În această categorie de rele tratamente, Killén (1997) include şi pe copiii terorizaţi de violenţele dintre părinţi. „Aceşti copii trăiesc în anxietate şi îşi folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înşişi şi în mod ironic chiar şi de părinţii lor. Se cunoaşte cazul unui copil care a luat cuţitul pentru a-şi apăra mama. Un alt copil de 8 ani nu îndrăznea să meargă la culcare decât târziu, spre dimineaţă... Aceşti copii sunt adesea forţaţi să-şi asume responsabilităţi în situaţii pentru care nu sunt suficient de maturi să le facă faţă. Nu le mai rămâne decât foarte puţină energie şi bucurie pe care să o investească în joacă, în relaţiile cu alţi copii şi în învăţătură" (Killén, 1997, p. 35).
Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care adultul privează copilul de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice şi cognitive (Pecora et al, 1992). Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea adulţilor la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu copilul, neobservarea intenţionată a dorinţelor exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei sau a colectivităţii în dezvoltarea abilităţilor copilului sau a performanţelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor fraţi sau alţi copii sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea.
Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi comportamente antisociale (în domeniul delincvenţei, al violenţei, al sexualităţii, al consumului de alcool sau droguri). Manipularea în această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt, contrabandă, muncă în condiţii ilegale. Caraceristic pentru acest tip de abuz este antrenarea copilului în activităţi ale căror consecinţe îi depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi pervertesc judecăţile morale. Copilul este astfel forţat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul şi spre profitul acestuia (Whitman,1998). Este cazul numeroşilor copii folosiţi de familiile lor în cerşetorie pentru a le asigura traiul, copii a căror degradare emoţională şi morală începe de la vârste fragede, care îşi pierd stima de sine şi demnitatea. In accepţia lui Brassard, Germain, Hart (1987), deprivarea copilului de demnitate poate fi analizată separat, înţelegând prin aceasta exprimarea sau atitudinea depreciatoare a adultului la adresa copilului, conduite care afectează demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui pentru eşecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activităţi degradante (ca slugă a adultului) (idem).
Bibliografie:
Roth, M., Antal, I., Baciu, D. (2007). Asistența socială și protecția drepturilor copilului. Cluj-Napoca: Univ. Babes Bolyai.
Florian, Gh., Pușcaș, M. (2008). „Abuzurile asupra copilului. Forme, motivații, consecințe”. În Revista de sociologie, nr. 5-6/2008. Disponibil la http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2008/02-Puscas.pdf