În activitatea didactică, anumite comportamente ale copiilor și tinerilor pot avea explicații mai puțin accesibile în logica strict instituțională a școlii. Mai cu seamă o serie de comportamente de excluziune sau de autoexcluziune – retragere, timiditate sau, dimpotrivă, agresivitate față de ceilalți, neadaptarea la cerințele didactice sau/și la viața de grup școlar, instabilitatea emoțională – pot fi datorate unor forme de abuz care au loc în afara școlii. În anumite cazuri, din păcate, aceste forme de abuz pot fi manifestate chiar în mediul în care copilul/tânărul ar trebui să se bucure de cea mai mare stabilitate și securitate, anume familia. În alte cazuri, grupurile de prieteni sau accidente cu urmări traumatizante pot determina comportamente de autoexcluziune sau de excludere.

Pe lângă forme ilegitime de violență fizică sau psihică, există și posibilitatea abuzului sexual asupra copiilor și tinerilor. Pentru cadrele didactice sau consilierii/psihologii școlari este importantă cunoașterea simptomaticii, dar și a trăsăturilor principale ale fenomenului în vederea recunoașterii și, în măsura posibilităților legale și sociale, stopării lui.

Conform autorilor Roth, Antal, Baciu (2007) abuzul sexual este – deşi conţine elemente de abuz fizic şi psihologic – o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la activităţi de natură sexuală, care servesc la obţinerea de către adult a plăcerii sexuale. Mai pe scurt, prin definiţia sa, abuzul sexual împotriva copilului este obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o persoană adultă, să participe la activităţi sexuale care servesc nevoilor sexuale ale adultului. Includem în această categorie toate formele de relaţii şi comportamente hetero- sau homosexuale în care este implicat un adult şi un minor, între persoane înrudite sau nu. Chiar şi atunci când relaţiile sexuale nu au o componentă de recurgere la forţă, când relaţiile par să fie liber consimţite, se foloseşte totuşi noţiunea de abuz sexual, pentru a caracteriza relaţii sexuale între persoane între care există o diferenţă sensibilă de maturitate psihică. Atunci când agresorul este el însuşi minor, diferenţa de vârstă de la care se vorbeşte despre relaţii sexuale de tip abuziv, este de cinci ani; ea înseamnă totodată un nivel superior de maturitate al agresorului. Aceasta scoate din categoria abuzurilor jocurile sexuale iniţiate de copii, când ele implică minori cam de aceeaşi vârstă sau experimentele sexuale reciproce ale unor adolescenţi. Atunci însă când, în relaţiile lor sexuale, copiii sau adolescenţii recurg la forţă împotriva unuia chiar de aceeaşi vârstă, relaţiile dobândesc caracter abuziv.

Abuz sexual se poate manifesta ca expunere a copilului la exprimări verbale obscene, hărţuire sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual), comportament exhibiţionist în faţa unui copil, manipularea organelor sexuale ale copilului sau ale agresorului, violul, obligarea minorului la pornografie sau prostituţie, vânzarea copiilor pentru prostituţie, traficul cu copii în vederea exploatării lor sexuale. Exploatarea sexuală a minorului se referă la supunerea copilului la activităţi sexuale prin forţă sau contra unor sume de bani sau alte avantaje. Abuzul sexual poate fi precedat de ameninţări şi violenţă sau de seducţia blândă şi îndelungată a copilului. Poate să se desfăşoare o singură dată sau se poate repeta de multe ori. Victime pot fi copii de orice vârstă, atât fetiţe, cât şi băieţi, din orice pătura socială, etnie şi religie. Copiii între 4 - 11 (ciclul școlar primar) ani par să prezinte un risc crescut de a fi abuzaţi sexual.

 Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz sexual asupra copiilor se face în funcţie de:

-          vârsta copilului, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât copilul este mai mic;

-          gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă cu cât forţa utilizată este mai mare;

-          relaţia dintre abuzator şi victimă, fapta fiind cu atît mai gravă cu cât relaţia abuzatorului cu victima este mai strânsă;

-          tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului.

Pentru diferenţierea abuzului sexual de alte acte sexuale, fără caracter abuziv, se folosesc criterii privind diferenţa de vârstă, de putere, de nivel de cunoştinţe şi de nivel de satisfacţie sexuală între abuzator şi victimă. Între înţelegerea clinică şi cea legală a relelor tratamente se fac deosebiri în mai toate statele lumii. De exemplu, noţiunea de incest se referă, în termeni clinici, în mod clar, la orice tip de relaţii sexuale care au loc între rude aflate în relaţie directă, incluzînd aici nu numai orice tip de contact sexual, ci orice alt tip de comportament sexual prin care adultul tinde să-şi satisfacă nevoile sexuale utilizând ca partener un copil înrudit (de sex masculin sau feminin). Totuşi, mai există state ale lumii, inclusiv SUA (mai puţin cele din Europa occidentală), în care categoria penală de incest cuprinde doar cazurile de contact sexual cu victima de sex opus (care se poate solda cu concepție). De fapt, acest mod de apreciere tinde să apere adultul abuziv şi nu copilul-victimă, fiind din ce în ce mai mult contestat în practica protecţiei copilului. Conform acceptului clinic utilizat mai sus, în legislaţia ţărilor Comunităţii Europene termenul de incest şi de abuz sexual se referă la orice tip de raporturi sexuale în care un adult are ca partener un minor, indiferent de tipul raportului.

Consimţământul copiilor la relaţiile sexuale

Diagnosticarea unui caz de abuz sexual se pune adesea în paralel cu problema consimţământului. Concepţia libertină asupra sexualităţii, după care activitatea sexuală este un drept care se cuvine acordat nu numai adultului ci şi minorilor, consideră că o relaţie liber consimţită nu poate fi etichetată ca fiind abuzivă, chiar dacă ea implică relaţia dintre un copil şi un adult. Acesta este un punct de vedere care poate fi uşor combătut dacă supunem noţiunea de consimţământ unei analize atente. Kahn (după Whitman, 1998) consideră că, pentru ca o persoană să fi consimţit la o acţiune, nu este suficientă exprimarea unui acord. "Partenerul trebuie să înţeleagă acţiunea propusă, să cunoască normele sociale legate de acţiunea în cauză, să fie conştient de consecinţele actelor sale şi de alternativele pe care le are, să fie sigur că decizia de a nu se angaja în acţiune va fi la fel de bine acceptată ca şi varianta angajării în acţiune, să accepte participarea în mod voluntar şi să fie integru psihic". Printre cazurile de incest, respectiv printre relaţiile sexuale dintre adulţi şi copii, pot exista rareori situaţii în care copilul, aflat la pubertate sau chiar înainte de această vârstă, este sexualizat precoce de către un adult şi participă voluntar la acte având caracter sexual. Cu cât un copil este mai mic, cu atât este mai clar că el nu realizează anomalia acestui tip de comportament, care va avea în toate cazurile urmări grave asupra vieţii sale.

Exemplele care pot fi regăsite în activitatea didactică sunt ilustrative și importante pentru a da posibilitatea descoperirii abuzului.

O mamă se adresează autorităţii tutelare după ce a descoperit cu stupoare un jurnal al  propriei fiice de 15 ani, în care aceasta descrie metaforic dragostea ei faţă de propriul tată în termenii unei relaţii sexuale între un bărbat şi o femeie. Mama a divorţat în urmă cu un an de tată, după o lungă căsnicie nefericită. La divorţ, mamei i-a fost încredinţată creşterea fiului ei handicapat, iar fata, la cererea acesteia exprimată în faţa judecătorului, a fost încredinţată tatălui, deşi mama a cerut cu insistenţă dreptul de a păstra ambii copii. Mama a invocat firea impulsivă a tatălui, consumul său frecvent de alcool, instabilitatea sa emoţională. Nu a fost ascultată, criteriul de bază luat în considerare de către instanţă fiind nivelul venitului, care era net superior în cazul tatălui. Din analiza detaliată a istoriei cazului a rezultat că mama şi fiica au avut o relaţie tensionată, mama încercând să controleze (prea mult, probabil) comportamentul fetei; neînţelegerile se terminau adesea cu ridicarea tonului sau cu palme date fetiţei. Tensiunea dintre mamă şi fiică a fost abil exploatată de tată, care se arăta întotdeauna foarte indulgent faţă de fiică şi învinuia mama pentru comportamentul ei diferenţiat grijuliu faţă de fratele cu handicap. Urmarea a fost deosebita apropiere dintre fetiţă şi tatăl ei, ore petrecute împreună în camera acestuia, însoţirea tatălui în delegaţie şi nopţi petrecute împreună, chiar şi în perioada de şcoală, la hoteluri. După ce mama a remarcat acele notiţe care indicau relaţia incestuoasă, a încercat să investigheze situaţia fetei care locuia atunci într-un cămin separat, cu tatăl ei. Mama a aflat că  fetiţa prezintă cunoştinţe legate de sexualitate şi contracepţie care i-au impresionat pe colegii de clasă şi au uimit pe diriginte, fără să fie însă vreodată văzută cu băieţii de vârsta ei. Fetiţa nu are prietene intime, nu face nimănui destăinuiri despre viaţa ei. În privinţa performanţelor  şcolare, dintr-un elev eminent a ajuns unul mediocru, cu foarte multe oscilaţii în performanţe. Adesea, diriginta a observat la ea un comportament visător, neatent. Nu participă la activităţi extraşcolare, motivând cu lipsa de timp şi controlul strict al tatălui.

Tipuri de pedofili (Roth, Antal, Baciu, 2007):[1]

1. Adulţi cu preocupări sexuale excesive. Aceste persoane au un interes clar, adesea conştient şi chiar obsesiv, orientat spre copii. Unii dintre ei au asimilat copiii cu un obiect sexual. În astfel de cazuri, pedofilii comit abuzuri sexuale începând de la vârste foarte fragede.

2. Adulţi imaturi sau de tipul adolescentului regresiv. Aceste persoane se simt din nou la vârsta adolescenţei în prezenţa copiilor, mai ales a fetelor ajunse la pubertate, a căror maturizare o urmăresc cu un comportament de adolescent. Relaţia emoţională dintre aceste persoane şi copiii agresaţi sexual este guvernată de atitudini adolescentine (înflăcărare, deprimare, instabilitate, remuşcare).

3. Adulţi la care abuzul sexual corespunde satisfacţiei instrumentale. Aceste persoane descriu copilul în termeni non-erotici. În clipele de abuz, ei au fantezii legate de alte persoane. Corpul copilului e perceput doar ca un recipient pentru a-şi trăi propriile fantezii sexuale, el nu este obiectul propriu-zis al atracţiei erotice. Aceste persoane au adesea sentimente de vinovăţie pentru actele pe care le-au comis.

4. Persoane dependente emoţional (de obicei de proprii părinţi). Persoanele din această categorie se simt deprimate, singure, lipsiţi de dragoste, rataţi. Ei nu găsesc reciprocitate în relaţiile cu alte persoane mature şi caută confort într-o relaţie specială, exclusivă, cu un copil pe care să îl controleze. În această relaţie intimă, ei includ şi raportul sexual. Relaţia sexuală sau incestuoasă de acest tip poate începe la vârste foarte timpurii sau mai târziu, la pubertate.

5. Persoanele agresive, furioase. Acest tip de bărbaţi are adesea o istorie de manifestări violente, inclusiv comitere de violuri şi crime de natură sexuală. Abuzul sexual e comis în momente de frustrare, de furie, negându-se atracţia sexuală faţă de copil. Adesea comit abuzul sexual ca o răzbunare împotriva unor  persoane care au greşit faţă de ei.

Toate aceste lucruri, care par extrem de clare și grave, sunt însă complicate atunci când există un conflict cultural: în anumite societăți sau comunități etnice există, ca normă culturală, practica căsătoriilor sau relațiilor sexuale între adulți și copii. Cultura noastră denumește aceste comportamente ca pedofile (pedofilie ascunsă); cu toate acestea, ele sunt legitime în comunitățile respective. În condițiile multiculturalismului, este extrem de greu să păstrezi echilibrul între integrarea școlară și socială a copilului și respectul normelor culturale ale comunității din care face parte.

Bibliografie:

Roth, M., Antal, I., Baciu, D. (2007). Asistența socială și protecția drepturilor copilului. Cluj-Napoca: Univ. Babes Bolyai.

Florian, Gh., Pușcaș, M. (2008). „Abuzurile asupra copilului. Forme, motivații, consecințe”. În Revista de sociologie, nr. 5-6/2008. Disponibil la http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2008/02-Puscas.pdf