Copiii, care sunt cea mai prețioasă resursă a familiilor și societăților, sunt și cel mai ușor de periclitat, rănit sau abuzat. Adulții au puterea și autoritatea naturală de a asigura creșterea copiilor și protecția lor, dar în anumite cazuri –excepționale, nicidecum obișnuite – tot ei sunt cei care abuzează de această putere și maltratează copiii. Maltratarea include abuzul și neglijarea copilului.

Dificultatea cercetării

 privind abuzul asupra copiilor

Cercetările privind maltratarea copiilor sunt extrem de dificl de realizat. Unul dintre motive este definirea de către cel implicat direct – copilul – a actului abuziv sau la maltratării. Ambele sunt noțiuni juridice sau medical, eventual intrate în vocabularul populației adulte și folosite nu întodeauna cu precizie. Un copil poate raporta ca maltratare faptul că nu i-a fost cumpărată jucăria dorită, dar poate tolera fără să mărturisească un abuz psihologic, sexual sau neglijarea.

Un alt motiv pentru dificultatea de identificare a maltratării este duscreția faptului în sine. Copiii sunt implicați în relații care presupun intimitatea, apropierea fizică și implicarea emoțională. Instituțiile care au de-a face cu creșterea copiilor, familia, în primul rând, sunt instituții discrete, în care nu pot fi ținute sub obervație sau anchetate comportamentele persoanelor – și este foarte bine că este așa, căci această este și garanția că familia este locul încrederii și intimității. Totuși, în situațiile excepționale de maltratare, aceasta este foarte greu de detectat. Uneori, semnele maltratării nu sunt observate din afară, alteori nici chiar părinții nu le observă. Există chiar situația extrem de stranie a neglijării „mascate” în care familii extrem de bine structurate (cu ambii părinți prezenți), funcționale (uneori cu situații socială și economică excelente) nu realizează actele de neglijare gravă a propiilor copii (prin abandonarea lor în fața aparaturii electronice sau prin suprasolicitarea lor pentru performanță școalră, sportivă, intelectuală etc.). Din acest punct de vedere, cercetările, metodele și instrumentele calitate pot fi mult mai potrivite decât cele cantitative.

În sfârșit, chiar acest caracter al impreciziei determinării cauzei exacte a naglijării sau abuzului poate fi un motiv serios pentru dificultatea cercetării fenomenlui. Un copil rănit, cu urme ale violenței fizice, poate să fi fost supus maltratării de către adulți abuzivi sau poate să fi fost rănit accidental, uneori tot de către adulți, dar nu cu intenția provocării de traume fizice sau psihice. Dimpotrivă, comportamente premeditate precum abandonarea îngrijirii copiilor (nealimentarea lor corespunzătoare, nesupravegherea lor, permiterea sau înlesnirea accestului la substanțe pericolase – alcool, tutun, droguri și medicamente – sau la comportamente dăunătoare – precum vizionarea de materiale cu conținut nepotrivit vârstei lor, participarea pe rețele de socializare sau jocuri elctronice sau digitale care creează dependențe și multe altele) nu sunt în niciun felidentificate ca forme de maltratare, nici de către autorii lor și nici de cître alți adulți responsabili de bunăstarea copiilor.

Modele de studii cantitative privind maltratarea copiilor

Un asemenea studiu a fost făcut de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (ANPCA), cu sprijin din partea Băncii Mondiale şi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (Browne, Cartana, Momeu, Paunescu, Petre şi Tokay, 2002 – apud Roth, Antal și Baciu, 2007). Studiul a fost realizat pe eşantioane reprezentative pentru întreaga populaţie a României, cuprinzând părinţi din 1.556 gospodării, cu cel puţin un minor,1.295 copii cu vârste între 13–14 ani şi 110 specialişti din profesii care vin în contact cu problematica abuzului copiilor. Studiul a pus în evidenţă abuzuri fizice recunoscute de părinţi în proporţie de 18,4% şi de copii în 24,4%. In privinţa abuzului sexual, analiza cantitativă şi calitativă a răspunsurilor la chestionare a relevat că numai 0,1% dintre părinţi declară că au cunoştinţă despre o formă de abuz sexual asupra unui minor. Pe cealaltă latură, a chestionării copiilor, 9,1% (141) dintre copiii chestionaţi au declarat că au fost supuşi unui tip de abuz sexual. Cei mai mulţi copii declară că au fost supuşi unor acţiuni indecente din partea unuia dintre părinţi, aflat sub incidenţa alcoolului (5,7%), şi au fost obligaţi să se lase mângâiaţi pe anumite părţi intime de diferite persoane (2,2%). Abuzul sexual manifestat prin obligarea copilului de a întreţine relaţii sexuale contra voinţei sale a fost declarat de 3,3% dintre subiecţi, iar 1,2% semnalează că li s-au oferit şi bani pentru a fi convinşi să întreţină relaţii sexuale. In privinţa factorilor de risc a reieşit că familiile în care părinţii sunt alcoolici sau, eventual, consumatori de droguri, familiile cu stare socio-economică precară şi cu un nivel scăzut de educaţie şi cultură reprezintă medii cuun risc crescut pentru producerea abuzurilor.

Tabel 1. Răspândirea la nivel naţional a cazurilor de abuz şi neglijare a copiilor din România,aşa cum a reieşit în urma răspunsurilor date în chestionar de către părinţi şi copii (Browne, Cartana, Momeu, Paunescu, Petre şi Tokay, 2002, p.3) (Sursa – Roth, Antal, Baciu, 2007)

Un alt studiu remarcabil este şi cel realizat în 1998 asupra copiilor străzii, la iniţiativa Organizaţiei Salvaţi Copiii şi UNICEF, sub conducerea lui Şerban şi G. Roman (ANPCA şi alţii, 2001). Acest studiu estimează cifra potenţială a copiilor străzii la aproximativ 2500, concentrată la nivelul a 12 mari oraşe. Bucureştiul deţine prima poziţie în ceea ce priveşte numărul de copii ai străzii (61%), pe poziţiile imediat următoare aflându-se Constanţa, Timişoara şi Iaşi. S-a constatat prin cercetare că 52% dintre copii străzii au vârste cuprinse între 7 şi 15 ani şi 25% au între 16 şi 18 ani, 71% din total fiind de sex masculin (cel mai bine reprezentaţi în grupa de vârstă 13-15 ani, cu 78,3%) şi 29% de sex feminin (cel mai bine reprezentate îngrupa de vârstă 16-17 ani, cu 30,4%). Zona geografică principală de provenienţă a copiilor străzii este primordial Moldova, cu aproximativ o treime din total, pe poziţiile următoare situându-se Ardealul şi Muntenia. Autorii relevă următoarele date: numai 14,5% dintre copiii străzii provin din Bucureşti; fetele îşi încep viaţa sexuală la 12-13 ani, iar băieţii aflaţi la vârsta pubertăţii îşi ascund deseori legăturile cu persoanele adulte de sex masculin; se remarcă tendinţa de implicare în prostituţie în special a copiilor care nu mai au nici un contact cu familia sau au numai legături sporadice; prostituţia este specifică fetelor; unele fete sunt determinate în mediul stradal, de la vârste mici, să-şi procure cele necesare traiului prin practicarea prostituţiei; estimările poliţiei indică drept probabil ca aproximativ 10% dintre fetele care trăiesc în rândul „copiilor străzii“ să se prostitueze chiar de la vârste foarte fragede, de la 9-10 ani.

Modele de cercetări calitative asupra maltratării copilului

Acestea sunt constituit mai ales de studiile de caz realizate de către și în cadrul centrelor de asistență și consilere a copiilor și familiilor. Dosarele acestor centre (fie parte a rețelei serviciilor de asistență sociale ale statelor, fie organizații nonguvernamentale), conțin referințe extrem de amănunțite la situația familială, medicală, psihologică, educațională, socială și juridică a copiilor alfați în suferință. Aceste studii sunt însă, din păcate, de prea puține ori publice, din motive ușor de înțeles.

Un material publicat de Asociația de sistență psiho-socială a copilului și familie Amicul din Chișinău, Republica Moldova, a publicar, cu sprijinul UNICEF, un material care reprezintă o coleție de câteva cazuri, extrem de diferite între ele, de copii traumatizați.

Prezentăm numai unul dintre cazurile acestui centru:

La numai opt ani, Gicu risca să ajungă printre cei circa 10 mii de copii din R. Moldova care, deşi au părinţi în viaţă, sunt crescuţi şi educaţi în instituţii de tip internat. Dar graţie intervenţiei profesioniste a Centrului „Amicul”, s-a reuşit evitarea unui posibil abandon şi menţinerea copilului în familie. Marina avea 18 ani neîmpliniţi când l-a adus pe lume pe Gicu. Peste nici doi ani a rămas să-şi crească singură copilul, pentru că soţul a părăsit-o, fără să se mai intereseze vreodată de soarta feciorului. Mama cu fiul s-au mutat din sat la Chişinău, dar şi aici o duceau foarte greu. Închiriau o odaie modestă, fără comodităţi, în casa unor alcoolici, unde domnea mizeria. Marina nu avea un loc de muncă stabil, de aceea pleca deseori pentru câteva zile la munci temporare în afara Chişinăului. Copilul rămânea în grija fratelui mamei, dar acesta făcea abuz de alcool şi deseori lipsea de acasă. Băieţelul rămânea singur, fără supraveghere, doar cu proprietarii locuinţei, care o duceau din beţie în beţie. Gicu avea probleme şi la şcoală - fusese transferat dintr-oaltă instituţie şi nu reuşea deloc să se integreze în noul colectiv, refuzând chiar, la un moment dat, să mai meargă la şcoală. Nevoile, problemele şi lipsa de perspective şi-au spus cuvântul: Marina a devenit nervoasă, instabilă din punct de vedere emoţional - ba era depresivă şi apatică, ba impulsivă şi isterică, starea ei influenţând extrem de negativ asupra copilului care şi aşa se simţea neglijat şi se închisese în sine. Dar mama nu a mai putut face faţă situaţiei şi, la capătul disperării, s-a adresat la „Amicul” cu rugămintea de a fi ajutată să-l plaseze pe Gicu într-o instituţie rezidenţială, ca ea să poată pleca la muncă la Moscova. Anterior, îl mai lăsase la un centru de plasament, pentru o perioadă de şase luni...

Acest model arată cât de comlicată și, în același timp, cât de subtilă este nevoie să fie analiza cazurilor de maltratare. Din păcate, atât legislația cât și instituțiile de asistență socială nu pot acționa de fiecare dată în conformitate cu specificul cazurilor, ci urmăresc respectarea procedurilor recomandate.

Bibliografie:

Roth, M., Antal, I., Baciu, D. (2007). Asistența socială și protecția drepturilor copilului. Cluj-Napoca: Univ. Babes Bolyai.

*** (2007). Copilul maltratat, intervenții multidisciplinare. Editat cu sprijinul Unicef. Disponibil online la https://cnpac.org.md/uploaded/Publicatii/PDF/studii_de_caz_1.pdf