Nu toți copiii care au suferit abuzuri sau neglijare (copiii abandonați, abuzaţi fizic sau sexual, copii care, în legislaţia international sau naţională, au dreptul la sprijin, susţinere şi activităţi de tip recuperator) se bucură de atenţia autorităţilor publice. Unii dintre copiii-victime ale abuzurilor se află în plasament familial sau în instituţii rezidenţiale, iar alţii suntchiar în propriile lor familii, în locuințe particulare sau în locații necunoscute, fără să beneficieze de un ajutor specializat.
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului sau direcţiile judeţene de protecţie a copiilor monitorizează parțial situaţia copiilor abuzaţi şi neglijaţi. O bună parte din acești copii pot fi menţinuţi în propriile familii, fiind eliminate comportamentele abuzive asupra lor dacă există o intervenţie în familiile respectiver şi o urmărire constantă a situaţiei copilului, monitorizată de către serviciile judeţene specializate (management de caz, prevenire primară şi secundară, consiliere, psihoterapie etc.).
Evoluția fenomenului de abuz a cunoscut o creștere.
- În 2010, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor și Adopție (ANPDCA) a înregistrat 11.200 de cazuri de violență împotriva copiilor (www.copii.ro),
- în 2015 peste 13.500 de cazuri,
- în 2016 peste 14.000 de cazuri,
- în 2017 au fost raportate mai mult de 15386 de cazuri, iar
- în 2018, 15253 de cazuri. (FONPC, 2019)
Datele statistice care implică copilul au o evoluţie îngrijorătoare în ultima vreme, la fel ca şi premisele infracţionalităţii, pe care le găsim peste tot în statistici. FONPC atrage atenția că există neconcordanțe mari între statisticile Protecției Copilului și cele ale Inspectoratelor de Poliție Județeane, determinate de faptul că multe dintre sesizările primite de poliție și în care există victime minori nu sunt raportate automat și către Direcția de Protecție a Copilului. Cu toate acestea, această evoluție a numărului de cazuri nu este neapărat o creștere în intensitate sau în extensie a fenomenului; poate fi interpretată și ca o creștere a sensibilității sociale față de fenomen.
De fapt, un succes important al protecţiei copilului în România este tocmai apariţia unui număr crescând de cercetări, proiecte, centre de preocupări privind situaţia abuzurilor şi a neglijării copiilor aflaţi în propriile lor familii. Datele unor cercetări recente, reproduse în manualele de specialitate (Roth, Antal, Baciu, 2007), permit autorităţilor o mai bună planificare a unei intervenţiilor în favoarea copiilor abuzaţi şi neglijaţi, precum şi o mai bună prevenire a instituţionalizării acestora.
Prejudecăți și realități asupra abuzului familial
Prima condiție a cercetării oneste asupra situației copiilor abuzați este chiar definirea corectă a abuzului. Nu contestăm ipoteza că există violenţă abuzivă manifestă în familia modernă. Ea nu provine însă din cultura familială tradiţională. În această cultură, statutul părinţilor era indiscutabil superior celui al copiilor; nu exista egalitate posibilă şi, prin urmare, nici posibilitatea conflictului. Copiii trebuiau să arate cinstire părinţilor lor, căci „carele cinsteaşte pre tată sau pre mumă, acela se izbăveşte de păcatele lui şi adună vistiariu de bunătăţi” (Îndreptarea legii, 1652, glava 283. Apud. Adrian Majuru, 2006, p. 227). Reproducerea uniformă a generaţiilor, succesiunea statutelor asigurau posibilitatea ritualizării existenţei familiale. În familia tradiţională, judecata era asigurată de către tată, mai ales în ceea ce priveşte abaterile grave, care periclitau statutul familiei şi al tuturor membrilor ei. Greşelile minore erau îndreptate de către mamă, prin pedepse minore, corecţii verbale sau corporale. Nu este atestată, în familia veche românească, obişnuinţa agresiunii fizice grave asupra copiilor. O mărturisesc atât informatorii ţărani din Cornova şi din Nerej ai Xeniei Costaforu, în cercetările întreprinse asupra familiei rurale în 1927-1931 (Cercetarea monografică a familiei, p. 180), cât şi legile pământului, pravilele sau hrisoavele domneşti care prevedeau îndatoririle părinţilor faţă de copii. Codul Calimah, intrat în vigoare în 1817, spune că părinţii aveau dreptul să îşi caute copiii fugiţi de acasă şi să îi aducă înapoi; pentru nesupunere, părinţii puteau „a-i pedepsi pe copiii cei cu năravuri rele, pre cei nesupuşi sau pre cei ce tulbură casnica liniştire, însă cu un chip cuviincios şi nepricinitoriu de vătămare” (Codul Calimah, apud. A. Majuru, 2006, p. 228).
În societăţile cele mai avansate ale globului în ceea ce priveşte promovarea drepturilor omului cunosc, conform statisticilor, şi una din cele mai mari incidenţe ale violenţei familiale. Concept recent inventat, care a reuşit să edifice o întreagă “industrie” de asistenţă legală, psiho-socială, medicală, ba chiar politică ş.a., violenţa familială este tema de dezbatere preferată de multe studii de sociologia familiei de peste ocean. Statisticile poliţiei vorbeau, la începutul secolului XXI, despre frecvenţe uimitoare ale abuzurilor familiale. Ceea ce se omite să se spună este că, în SUA, de pildă, unde 6 milioane de femei sunt abuzate anual (din care numai 1,8% suferă agresiuni severe), sunt agresaţi un număr egal de bărbaţi (din care 2,2 milioane sunt grav răniţi). De asemenea, în ceea ce priveşte agresarea copiilor, se demonstrează, în studii sociologice neagreate, ba chiar respinse de asociaţiile feministe, că cele mai multe acte de lovire, bruscare sau ameninţare a copiilor sunt săvârşite de femei. (Mai mult, 55% din cazurile de ucidere a copiilor au ca autori femei.) Conform cercetărilor, atunci când, dintr-o familie completă, tatăl pleacă, iar copiii rămân doar în grija mamei, riscul expuneri lor la agresiuni creşte.
În ciuda acestor date susţinute de institute de cercetare cu prestigiu ştiinţific indubutabil, statisticile poliţiei înregistrează o majoritate covârşitoare a autorilor actelor de violenţa domestică bărbaţi. Explicaţiile propuse de sociologii americani pentru această nepotrivire ţin de rezerva bărbaţilor şi copiilor de a declara comportamentul agresiv al soţiei/mamei, precum şi de disponibilitatea mai mare a femeilor de a-şi asuma statutul de victimă în faţa autorităţii publice – atât familială, cât şi socială. Acest comportament poate avea beneficii concrete – în cazurile de divorţ, revendicarea custodiei copiilor sau a unor bunuri obţinute în perioada căsătoriei – şi avantaje compensatorii, care se referă la respingerea statutului social/familial inferior prin acuzarea poziţiilor dominante din familie şi societate (tată, soţ, şef, profesor etc.).
Abuzul constă în comportamente, manifestări, atitudini violente ilegitime; abuzul asupra copiilor, care se poate exercita nu numai în familie, ci și în afara ei, constă în bruscarea, lovirea, rănirea, amenințarea, înfricoșarea, izolarea sau alte forme de maltratare ale copiilor (rele ca manifestăpri agresive cu potențial distructuv, dar care pot deveni pozitive atunci când slujesc unui scop corectiv), neasociate legitimității unei acțiuni corective.
Instanțe și instituții de protecție
În generală este ca doar statul să facă ceva, când de fapt, în mod firesc ar fi ca responsabilitatea să fie în primul rând individuală. Asta ar presupune ca fiecare individ care observă sau suspectează un abuz asupra unui copil să aibă o reacție, respectiv să sesizeze suspiciunea autorităților competente. În plus, autoritățile publice trebuie să asigure un sistem funcțional de semnalare a abuzurilor, cetățenii să fie obligați să semnaleze orice suspiciune de abuz, iar poliția să intervină cu celeritate și fermitate în cazurile de abuz, iar autoritățile din domeniul protecției copilului (DGASPC și SPAS) să asigure acompanierea copilului, protejarea de mediul abuzator și să medieze, în sensul respectării drepturilor copilului, intervenția Poliției și Parchetului. Mai mult de atât, România ar trebui să aibă o practică judiciară unitară în ceea ce privește abuzul asupra copiilor, procurorii ar trebui să abordeze cazurile de abuz cu circumstanțe agravante, iar judecătorii ar trebui să condamne, menținând circumstanțele agravante, pentru interesul superior al copilului, indiferent de vârsta pe care o are. Este inacceptabil să avem în România hotărâri judecătorești în care insanța să accepte că fetițe de 9, 10 sau 11 ani au consimțit liber la relații sexuale cu adulți.
Ignorarea suferințelor copiilor trebuie să înceteze! Este trist că în cazul băiețelului de 9 ani, ucis de mamă la Cluj, nici comunitatea (rudele, vecinii, școala) și nici autoritățile publice nu au intervenit la timp. Este și mai grav cazul fetiței adoptate din Baia de Aramă, autoritățile locale nu au reușit din timp să gestioneze corect situația și să prevină nenumăratele abuzuri emoționale la care a fost supusă minora. Este inadmisibil și inuman ceea ce s-a întâmplat la Caracal cu Alexandra, răpită și ucisă, și la Galați, cu minora de 14 ani abuzată sexual.
Nu mai este timp pentru regrete, nu mai este timp nici măcar pentru scuze, este timpul să schimbăm ceva! Așadar, fiecare dintre noi trebuie să fie conștient că raportarea cazurilor de abuz, trafic, răpire este extrem de importantă pentru viața unui copil.
După raportarea cazurilor de abuz, un fapt extrem de important este pregătirea profesioniștilor pentru a interveni. Cazurile din ultima vreme au demostrat clar că profesioniștii din cadrul autorităților publice nu sunt suficient de pregătiți ca să poată interveni cu profesionalism. Nu putem ignora faptul că în ultimii ani investiția în formarea profesioniștilor a fost minimă, dacă nu invizibilă sau superficială. FONPC și alte organizații non-guvernamentale au investit în formarea profesioniștilor, însă nu este de ajuns, este nevoie ca statul și autoritățile locale să ia serios în considerare acest aspect.
Mai mult, Guvernul și Consiliile Județene, precum și Primăriile trebuie să aloce un buget suficient pentru informarea cetățenilor, pentru a crea un sistem de semnalare a cazurilor de abuz mai eficient, și pentru a susține în mod continuu și obligatoriu formarea reală a profesioniștilor. Fiecare minut din viața unui copil este prețios și fiecare copil trebuie să fie important pentru noi toți. Tot statul trebuie să asigure mai multe servicii pentru copilul victimă a abuzurilor. Federației ONG-urilor pentru Copil i s-au respins în 2017 toate proiectele depuse pe tematica violenței, pe motiv că ”nu sunt relevante”. Iar ONG-urile care sprijină azi copiii victime nu sunt finanțate de către autoritățile publice. Statul nu a fost în stare să preia centrul FOCUS pentru copii dispăruți, în condițiile în care această structură era singura care derula activități în acest domeniu, cu rezultate remarcabile.
Din 2009 și până în prezent, FONPC a reușit să deschidă trei camere de audiere a minorului în Cluj, Dolj și București, pentru a preveni traumatizarea copilului prin interviuri repetate, prin repovestirea traumei către mai mulți profesioniști. Federația a creat un ghid de audiere a minorului în care sunt incluse și metodele de intervenție în cazul unor abuzuri. În perioada 2017 – 2019, am reușit, împreună cu Ambasada Franței și cu sprjinul fondurilor elvețiene, să formăm peste 30 de profesioniști din cadrul Ministerului Public (procurori), Ministerului de Justiție (judecători), Direcții Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului (psihologi și asistenți sociali), Agenția Națională Antitrafic – ANITP și Ministerul Afacerilor Interne (polițiști). Cu siguranță este doar un început, însă profesioniștii pe care i-am format au reușit astăzi să sprijine anchetele cazurilor despre care vorbim. Totodată, au dus la înființarea unei divizii de procurori români specializați în probleme de familie și protecția copilului și la crearea, în cadrul Poliţiei Capitalei – Serviciul Omoruri- a unui Birou în cadrul căruia ofiţerii vor instrumenta infracţiunile comise cu violenţă împotriva copilului. FONPC, cu sprijinul unor companii, a reușit să formeze profesioniștii din sistemul hotelier în vederea semnalării cazurilor de trafic de copii și abuz sexual, însă nu este de ajuns. Anul acesta Federația în cadrul proiectului ”Coordinated Response to Child Abuse and Neglect via a Minimum Data Set: from planning to practice ‘CAN-MDS II’” (CAN MDS II) (Răspuns coordonat în cazurile de abuz și neglijare copilului prin intermediul unui set minim de date: de la planificare la aplicare ”CAN-MDS II”), finanțat prin Programul Uniunii Europene „Drepturi, egalitate și cetățenie” pentru perioada 2014-2020, Subiect: RECRDAP-GBV-AG-2017, într-un consorțiu cu: Institouton Ygeias tou Paidiou (Grecia), coordonator de proiect, The Department of Labour, Ministry of Labour, Welfare and Social Insurance (Cipru), Observatoire national de la protection de l’enfance- GIP Enfance en danger (Franța), Fundació Aroa (Spania), Universitatea ”Babeș-Bolyai” (România), State Agency for Child Protection (Bulgaria), South-West University NEOFIT RILSKI (Bulgaria), HFC Hope for Children CRC Policy Center (Cipru) va sprijini consolidarea capacității profesioniștilor care lucrează cu și pentru copiii din sectoarele relevante pentru protecția copilului din 6 țări membre ale Uniunii Europene în abordarea situațiilor de copii în risc de abuz și/sau neglijare, respectiv, în recunoașterea, raportarea și înregistrarea corespunzătoare a acestora. Totodată, prin acest proiect se dorește ca profesioniștii care au fost formați să își îmbunătățească cooperarea multidisciplinară și intersectorială prin facilitarea schimbului de informații dintre ei, raportarea, urmărirea și prevenirea re-victimizării, iar, în același timp, la nivel de populație, să funcționeze ca un mecanism de colectare a datelor în mod uniform, fiabil și comparabil pentru incidența reală a cazurilor de copii abuzați și/sau neglijați existentă la nivel local, național și internațional.
Bibliografie:
Roth, M., Antal, I., Baciu, D. (2007). Asistența socială și protecția drepturilor copilului. Cluj-Napoca: Univ. Babes Bolyai.
Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil, 2019, Comunicat de presă, accesibil la https://fonpc.ro/comunicat-de-presa-federatia-organizatiilor-neguvernamentale-pentru-copil-bucuresti-07-08-2019/