Comparativ cu celelalte forme de rele tratamente îndreptate împotriva copiilor, s-ar putea crede că neglijarea ar cauza mai puţine vătămări copiilor. Adevărul este însă că lipsa îngrijirii fizice, a căldurii parentale, abandonul sau neglijarea educaţiei adecvate a copilului este la originea sau alături de multe forme de maltratare şi cauzează grave suferinţe psihice și dezechilibre paihosociale pe termen lung copilului și viitorului adult. Dezinteresul, neatenţia faţă de necesităţile de ordin fizic şi emoţional ale copilului acţionează asupra acestuia, în cazul familiilor sau părinților neglijenți, din cea mai timpurie copilărie.

Privarea copilului de căldură emoţională se manifestă în forme ca, de exemplu: reducerea, în diferite grade, a contactelor fizice (copilul nu este luat în braţe, nu este mângâiat, îmbrăţişat, sărutat sau legănat); comunicarea între adult şi copilul mic îşi pierde tonalitatea specifică, îngânată; nu sunt remarcate progresele de dezvoltare ale copilului, succesele sale în formarea unor deprinderi sau în realizarea unor performanţe; lipsa de receptivitate a părintelui la iniţiativele de comunicare ale copilului, ignorarea a ceea ce îi place copilului. Ca urmare, copilul va creşte într-o atmosferă familială rece, distantă, care poate nu numai să inhibe formarea ataşamentului şi a încrederii sale faţă de părintele dezinteresat, dar poate să conducă şi la tulburări de personalitate.

Abandonul copiilor ca fapt social

În cadrul politicilor UE, s-au folosit două definiţii ale abandonului copilului şi anume, abandonul deschis şi abandonul secret.

Abandonul deschis este definit ca părăsirea cu bună ştiinţă a unui copil de părintele său, care poate fi identificat şi a cărui intenţie nu este de a se întoarce ci de a respinge voit răspunderea părintească. Mai mult, niciun alt membru al familiei nu poate sau nu vrea să-şi asume răspunderea de părinte şi să aibă grijă de copil.

Abandonul secret este definit ca părăsirea în secret a copilului de catre părintele său, care nu poate fi identificat şi a cărui intenţie nu este de a se întoarce, ci de a respinge în mod voit şi în mod anonim răspunderea părintească.

Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul este definit (Pecora, 1992, p.195 apud. Roth, Antal, Baciu, 2007) ca fiind părăsirea copilului fără ca părintele să se asigure de formule adecvate pentru îngrijirea lui. Autorul amintit foloseşte ca termen de referinţă  pentru ca un caz să fie considerat abandon situați în care un copil nu este căutat de părinte pentru o perioadă care depăşeşte două zile.

Pe lângă aceste forme de abandon stabilit din punctul de vedere al instituțiilor sociale, există forme de abandon discret:

Abandonul „mascat”, în care copiii sunt abandonați de părinți sau tutori în propriile locuințe și adesea chiar în prezența acestora, în compania aparaturii electronice, a ecranelor și interfețelor digitale.

Abandonul „select” este cel în care copiii sunt expulzați din casă peste 8 sau chiar peste 10 ore pe zi pentru instruire suplimentară (meditații, sport, muzică etc.) sau pentru îngrijire profesională (after school, creșe și grădinițe, centre de îngrijire).

Conceptul de abandon definit de Pecora se potriveşte cazurilor de copii abandonaţi de mame în maternităţi sau copiilor abandonaţi în spitale. Toţi aceşti copii sunt de obicei lipsiţi de acte de identitate şi petrec perioade îndelungate de timp în instituţiile în care au fost părăsiţi. În spitale, personalul medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar, în lipsa actelor de identitate, transferul copiilor spre forme mai adecvate de ocrotire este mult încetinit. Din punctul de vedere al copilului, orice despărţire a lui de persoanele de care s-a ataşat este trăită ca o perioadă de doliu după  pierderea cuiva (noţiunea de pierdere – "loss" – a fost introdusă în literatura de specialitate de Bowlby, 1975). Dacă un copil este temporar plasat de părinţii săi în ingrijirea unei persoane sau instituţii, din cauza unei perioade de criză gravă în viaţa familiei (boala unui părinte, lipsa locuinţei, sărăcie sub limita de subzistenţă, unul sau ambii părinţi în detenţie etc.) şi dacă în această perioadă părintele continuă să fie interesat de copil (îl caută regulat, îi scrie, dă telefon, îi arată afecţiune în momentele când sunt împreună) atunci nu putem susţine că ar fi vorba de neglijarea copilului. Situaţiile de sărăcie extremă pot conduce la soluţii de instituţionalizare care sunt trăite dureros nu numai de copil, dar şi de părintele care afost nevoit să se despartă de propriul copil.

Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării copilului este atitudinea parentală perturbată, datorată tulburării relaţiei copil-părinte. Este cazul unor familii cu disfuncţii în relaţii, care după C. Ciofu (1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate sau dizarmonice şi familiile cu personalităţi nevrotice sau cu părinţi incapabili de a se adapta la caracterul copilului. Cea mai des incriminată disfuncţie este atitudinea dezechilibrată a mamei, care, în urma unor tulburări psihice temporare sau cronice (depresii, nevroze situaţionale, tulburări de lactaţie, imaturitate emoţională, schizofrenie şi altele), poate omite asigurarea condiţiilor de creştere adecvate nevoilor şi vârstei copilului. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia se află el, se poate datora unor reacţii la factori stresanţi din mediul psihosocial.

Atașament și pierdere – traumele psihice ale neglijării

În cazul mamelor, asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori multipli: însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soţ sau prin dezinteresul acestuia, nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea tinere, sau în urma unor tulburări de personalitate, copleşirea mamei de obligaţii profesionale, fie în urma unor ambiţii profesionale, fie din cauza presiunilor materiale din familie, lipsa de suport social oferit mamei, din partea reţelei ei sociale: familie, prieteni, comunitate. În cazul unui părinte cu mai mulţi copii, afecţiunea scăzută faţă de unul anume se poate pune în relaţie cu anumite caracteristici ale copilului: prezenţa unui handicap, anumite caracteristici fizice sau psihice, care sunt adesea puse de părinte pe prim plan prin comparaţie cu trăsăturile fratelui sau sorei. În familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul handicapat prezintă riscul cel mai mare de a fi neglijat.

John Bowlby, poate cel mai renumit cercetător al domeniului relaţiei mamă-copil şi al consecinţelor deprivării materne, aduce încă din 1951 date importante privind efectele, considerate de el practic irecuperabile, ale separării durabile de mamă în copilăria timpurie (perioada 0-3 ani). Consecinţele primordiale ale unei astfel de separări sunt stagnarea şi întârzierea în dezvoltare.

În cele trei volume ale cărţii Attachment and loss (Ataşament şi pierdere), Bowlby oferă o analiză extrem de fină şi exhaustivă a factorilor traumatici ca frica de separare, frica de străini, durerea pierderii, anxietatea, furia, care – toate – apar drept consecinţe în evoluţia copiilor lipsiţi de o figură stabilă de ataşament. Documentat printr-un bogat material statistic şi cazuistic, el demonstrează că pe măsură ce perioada de separare dintre un copil devârstă fragedă şi mama lui (sau o altă figură maternă constantă) este mai mare, cu atât mai mare va fi şi posibilitatea ca dezvoltarea sa psihică să fie alterată. R. A. Spitz (1946), J. Bowlby (1958), J. Robertson (1958) şi alţii au denunţat efectul negativ al îngrijirii impersonale a copiilor din instituţiile rezidenţiale de copii, care poate conduce la comportamente de domeniul psihopatologiei. Din perioada anilor '60 și cu un elan crescut în anii '70, în Occident s-a renunţat treptat la "instituţionalizarea" copiilor abandonaţi de părinţii lor. Internarea lor în case de copii, fără o figură maternă constantă, care să asigure continuitatea relaţionării copiilor cu un adult, a fost înlocuită prin programe vaste de adopţiune şi plasament familial.

Bibliografie:

Bowlby, J. (1969, 1982). Attachement and Loss. Basic Books. Disponibil online la https://www.abebe.org.br/files/John-Bowlby-Separation-Anxiety-And-Anger-Attachment-and-Loss-Vol-2-1976.pdf

Ciofu, C. (1998). Interacțiunea părinți-copii. București: Ed. Medicală Amaltea

McLeod, S (2017). ”Bowlby’s Attachment Theory”.  În Simply Psychology. (disponibil online la https://www.simplypsychology.org/bowlby.html)

Roth, M., Antal, I., Baciu, D. (2007). Asistența socială și protecția drepturilor copilului. Cluj-Napoca: Univ. Babes Bolyai.

Raport UNICEF Abandonul copilului și prevenirea sa Disponibil on-line la https://bettercarenetwork.org/sites/default/files/attachments/Child%20Abandonment%20and%20Its%20Prevention%20Summary%20Romanian%20Language%20-%20Romania.pdf