Materialul de mai jos prezintă câteva din nevoile majore pe care le au copiii noştri şi posibile soluţii cu care să venim în întâmpinarea acestor nevoi, precum și o descriere succintă a tipurilor de temperament, a interacțiunilor dintre acestea și impactul pe care îl are personalitatea fiecăruia în procesul de învățământ.
Conform lui Immanuel Kant: „ Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar, pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire rea”. Un părinte adevărat va recunoaşte valoarea momentelor de cotitură din viaţa copilului său, evidenţiindu-le.
Viaţa copilului este ca o călătorie pe un drum cu multe obstacole; această călătorie începe în ziua în care se naşte, iar destinaţia lui este realizarea potenţialului cu care a fost înzestrat de Creator. Pentru unii dintre copii călătoria este uşoară, pentru că ştiu direcţia în care se îndreaptă, iar obstacolele nu par pentru ei mai grele decât proba de rezistenţă. Pentru alţii însă, care aleg greşit la o răspântie, reabilitarea este dificilă şi aceştia nu-şi mai găsesc elanul să-şi realizeze potenţialul. În acest moment trebuie să intervină părinţii, cu înţelepciune, fineţe, dar şi fermitate, pentru a modela împreună destinul copilului.
Primii profesori ai copilului sunt părinţii, care menţinând o strânsă legătură cu dascălii clădesc şi desăvârşesc caracterul copilului. Aceştia trebuie să asigure nu numai îndeplinirea nevoilor zilnice, dar mai ales să transmită copilului valorile unui cămin echilibrat, în care - respectul şi stima de sine să domnească - ,să se manifeste atenţie pentru membrii familiei, iar deciziile să se ia în armonie.
Iată câteva nevoi de care ar trebui să ţinem cont în educaţia copiilor noştri.
1. Nevoia de semnificaţie, de a se simţi acceptaţi şi iubiţi.
Copiii, indiferent de vârstă, au o nevoie profundă de semnificaţie, şi anume să se simtă acceptaţi şi iubiţi. Această „ foame” de dragoste şi acceptare trebuie împlinită de către părinţi; astfel copilul nu va căuta să-şi umple golul emoţional cu ceva sau cineva. Beneficiind de acceptare, va deveni în timp un tânăr sigur de sine, capabil la rândul lui să ofere afecţiune şi preţuire celor din jur. La fel de important este şi următorul aspect: copilul trebuie să ştie că dragostea pentru el are prioritate: serviciul nu este mai important decât copilul, iar prietenii, poziţia în comunitate, nici atât ...
2. Nevoia de afecţiune. O simplă îmbrăţişare, un sărut, câteva cuvinte de încurajare, o privire caldă, au o putere imensă. Acestea spun de fapt, fără cuvinte, că ne acceptăm necondiţionat copilul şi intervenim ferm, dar cu blândeţe atunci când se cere să corectăm o atitudine greşită.
3. Nevoia de a cultiva un sentiment de competenţă. Să nu uităm că toţi copiii au o dorinţă naturală de a obţine rezultate bune. Noi, părinţii putem fie să-i felicităm pentru reuşitele
lor, fie să clacăm dacă vom evalua capacitatea copilului nostru după standardele pentru adulţi. Ni se cere să-i învăţăm, cu răbdare şi perseverenţă! Puterea exemplului este hotărâtoare, dar să nu excludem alternativa că ar putea greşi ... să le acordăm copiilor noştri libertatea de a greşi, să-i motivăm să termine ceea ce au început. Menţinerea unui sentiment de competenţă în copiii noştri cere un efort pe termen lung, planificare şi gândire. Să ne implicăm deci activ în vieţile copiilor nostri, să fim modele pozitive, fără a ne grăbi săgăsim greşeli. În acelaşi timp este oportun să lăudăm prompt nivelurile de creştere ale copiilor noştri, evaluând realist punctele forte şi acceptând limitele fiecăruia.
4. Nevoia de a observa şi de a recunoaşte talentele particulare sau sclipirile de inteligenţă ale copilului. Îndeamnă-l să le dezvolte! Dacă observi că fiului tău îi plac instrumentele cu clape, du-l la un concert sau începe să-i dai lecţii de pian. Dacă fiul tău este bun la matematică sau îi plac puzzle-urile, încurajează-l , cumpără-i un computer sau pur şi simplu fă experimente simple împreună cu el acasă. Copiilor orientaţi vizual le place să deseneze sau să construiască, deci oferă truse de desen, de construcţii şi vizitaţi împreună muzee de artă.
Se mai cere punctat un alt aspect şi anume, al calităţii timpului pe care-l petrecem cu copiii noştri. Un rol important în clădirea relaţiei cu copilul nostru consider că trebuie să îl aibă activităţile distractive pe care să le desfîşurăm împreună, cum ar fi : organizarea unui maraton de jocuri în familie, duminica după-amiaza; o reparaţie simplă în casă sau la maşină, lucrul împreună la computer, conceperea unui CD cu momente speciale din viaţa familiei, înălţarea unui zmeu împreună, ajutorarea unui bătrân la depozitarea lemnelor pentru iarnă, o vizită la spital împreună, organizarea unei zile de apreciere a bunicilor, timp în care să le oferiţi felicitări confecţionate special pentru ei, precum şi prăjiturele ... acordaţi-le copiilor voştri timp pentru a se dezvolta emoţional alături de voi, ca şi părinţi.
Fii disponibil şi transparent cu copilul tău, oferă-i mai mult decât prietenia ta, oferă-i o educaţie în relaţii, un zid de protecţie împotriva prieteniilor nepotrivite. Vei avea astfel
surpriza plăcută de a-l fi pregătit pentru interacţiunile din societate, de la adolescenţă la maturitate, ştiind că în mijlocul furtunii părinţii sunt cei care veghează destinul
copilului lor.
Dacă eşti părinte de adolescent, atunci trebuie să foloseşti
câteva „ trucuri” pentru a-l face să coopereze. Nu folosi un ton autoritar, nu ordona!
Ca alternativă, iată câţiva paşi care te pot încuraja: descrie problema, descrie ce simţi vis-a-vis de problema apărută, oferă informaţii, oferă alternativă, fă-ţi cunoscute valorile şi aşteptările, fă ceva neaşteptat şi surprinde-l pe adolescent. Vei fi de-a dreptul emoţionat atunci când copilul îţi va spune următoarele ... „Sentimentele contează: nu numai ale mele, dar şi ale oamenilor cu care nu sunt de acord.
Politeţea contează: pot să mă exprim pozitiv, fără să insult.
Cuvintele contează: pot dărâma su pot construi ...Pedeapsa nu-şi are locul într-o relaţie afectivă. „Să nu uităm că toţi suntem capabili să facem greşeli, capabili să ne confruntăm cu greşelile proprii, dar mai ales să ni le recunoaştem şi să le reparăm. Să nu dăm înapoi nicicând, căci probleme care par că nu au rezolvare, pot fi transformate în ascultare plină de respect, creativitate şi perseverenţă.
Cel mai important aspect care se cere menţionat este că toţi avem nevoie de apreciere, nu pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce putem deveni!
Ca şi părinte trebuie să oferi timp de calitate copilului, să înveţi să-i asculţi nevoile, să-i respecţi sentimentele, să-l implici în luarea deciziilor, să-l ajuţi să facă alegerea corectă, să nu-l răneşti, să cultivi o atmosferă de respect reciproc şi de apreciere şi, mai mult decât atât să-l iubeşti necondiţionat. Acestea sunt câteva chei ale succesului în „ meseria” de părinte!
5. Familia – cadru de pace şi siguranţă pentru copii. Căminul este locul în care copiii nu trebuie să devină defensivi sau să se îndoiască de loialitatea familiei. Chiar când apar conflicte în familie, nu le daţi copiilor ocazia să se simtă responsabili de îndreptarea lucrurilor; când sunt dezacorduri cu privire la anumite situaţii, lecţia ce o putem învăţa este că oamenii care se iubesc se pot şi contrazice, expunându-şi punctele de vedere fără teama că se pot pierde unul pe altul! Iată care sunt câteva din beneficiile implicării părinţilor în procesul educaţional: părinţii înţeleg mai bine ce se întâmplă la şcoală; relaţia părinte –copil se îmbunătăţeşte; elevii obţin rezultate mai bune la învăţătură indiferent de mediul social din care provin ei; creşte considerabil stima de sine a elevului.
Şcoala are rolul de coordonator al tuturor factorilor educativi, deoarece este calificată pentru o asemenea acţiune. Factorul coordonator al colaborării îl reprezintă învăţătorul/dirigintele /profesorul, aşa încât toate eforturile converg spre reuşita umană în toate etapele vieţii.
Pentru atingerea ţelului comun al educaţiei, toţi factorii educaţionali trebuie să coopereze. De aceea este nevoie să existe un schimb permanent de informaţii, de completare şi de valorificare a influenţei dirijate spre unicul învăţăcel, în sensul de a fi educat, nu doar instruit. Prin lărgirea spectrului de implicare a părinţilor în viaţa şcolii, oportunităţile, dechiderea şi profesionalismul colectivului de dascăli şi al directorului de şcoală sunt puse în valoare.
Familia te susţine atunci când toată lumea pare că este împotriva ta; are un loc aparte în sufletul tău, fiindu-ţi întotdeauna alături; te încurajează să-ţi împlineşti visele,
fără să-ţi ceară ceva în schimb. Copiii noştri sunt mesajele pe care le trimitem într-o lume pe care nu o vom cunoaşte niciodată, mesaje care dăinuie unei lupte în care am căzut de multe ori, dar ne-am ridicat şi am mers mână în mână până la capăt.
,,Școala n-ar trebui să fie o magazie de cunoștințe străine, ci ar trebui să fie orientată spre dezvoltarea calităților personalității, adică spre un învățământ educativ.”
(Mihai Eminescu- ,,Timpul”, 12 iulie 1880).
Din momentul în care ne naștem, și poate chiar dinainte, începem să primim informații despre lumea înconjurătoare și să învățăm lucruri noi.
Fiecare dintre noi are felul său propriu de a învăța. Începând de la vârste mici, copiilor le plac lucruri diferite: preferă o anumită jucărie sau un anumit joc, sunt atrași de
anumiți oameni, își exprimă diferit emoțiile și sentimentele.
Crescând, copiii aceleiași familii devin, fiecare, indivizi mici, cu personalități diferite. Aceste diferențe se manifestă cel mai clar în felul în care copiii acumulează informații despre lumea din jur.
În primii ani de școală libertatea copilului de a alege este destul de limitată, dar, odată cu gimnaziul, tendințele lui naturale ies la iveală și încep să-i influențeze opțiunile.
Modul în care absorbim informația și învățăm depinde în mare măsură de tipul nostru psihologic; mai mult, asimilăm doar informațiile accesibile tipului nostru psihologic.
Extravertiții vorbesc, de obicei, despre lucrurile pe care le învață, ceea ce le permite să-și confirme ce au înțeles. În general, nu e greu de aflat ce știu copiii, căci ei se destăinuie
tuturor. Lucrurile sunt mai complicate în cazul introvertiților, care continuă să asimileze informația, fără să vorbească neapărat despre ea. La rândul lor, copiii pot să nu dezvăluie
ceea ce știu. Dacă judecăm copiii după comportamentul lor exterior, extravertiții par mai rapizi și mai inteligenți, ceea ce nu e întotdeauna adevărat.
Senzorialii și intuitivii au moduri diferite de a absorbi informația: în vreme ce senzorialii preiau ca atare datele existente, intuitivii le corelează structural cu alte cunoștințe.
Intuitivii trebuie să știe mai întâi teoria ca să înțeleagă cum se folosește un lucru. Cea mai pronunțată diferență în modul de a absorbi și a procesa infomația decurge din predispoziția senzorială sau intuitivă.
Reflexivii, mai ales cei intuitivi, vor ca informația să le fie prezentată logic și obiectiv. Sunt mai puțin dispuși să învețe lucruri care reflectă puncte de vedere subiective.
Copiilor de acest tip trebuie să li se dea un motiv întemeiat ca să facă un lucru, altfel nu vor să coopereze. Afectivii, în schimb, nu au nevoie de motive raționale. Ca elevi, își fac
temele ca să îi mulțumească pe profesori, dar se pot lăsa ușor de învățătură dacă lipsa de armonie din clasă îi descurajează.
Judicativii se simt în largul lor dacă profesorul le indică dinainte ce să învețe. Vor să știe la ce trebuie să se aștepte și sunt derutați de profesorii perceptivi, care schimbă tot timpul câte ceva. Perceptivii, în schimb, preferă să nu știe nimic dinainte și să absoarbă informația așa cum li se oferă. Dacă profesorul le descrie în detaliu lecția sau cursul următor, își pierd orice interes. Cei mai mulți perceptivi trebuie ajutați să-și organizeze materialul atunci când se
pregătesc pentru o lucrare. Înțelegem mai ușor cum învață copiii dacă ne concentrăm atenția asupra temperamentului lor. Școala are o contribuție esențială în procesul de învățare, dar copilul asimilează informații din întregul univers ce-l înconjoară.
Profesorii îi simpatizează întotdeauna pe copiii intuitivi- afectivi, căci se simt inspirați în prezența lor. Intuitiv- afectivii sunt fericiți când îi pot mulțumi pe ceilalți, fie ei profesori sau colegi. Se simt răspunzători de atmosfera din clasă chiar la vârste mici, încearcă să aibă grijă de toți și sunt sensibili la sentimentele lor. Relațiile pe care le stabilesc acum sunt foarte importante pentru ei. La fel de important este să se înțeleagă pe sine și pe cei din jur. Sentimentali și idealiști, acești copii pot suferi mari dezamăgiri când realitatea nu este pe măsura așteptărilor lor. Le place să învețe și pun preț pe cunoaștere, atribuindu-i rostul de a lega orice de orice în chip semnificativ.
Dacă profesorii le dau însă prea puțină atenție, învățătura devine pentru ei o povară.
Vor să placă tuturor, dar au nevoie de încrederea profesorilor.
Adoră discuțiile la care contribuie toată clasa și detestă certurile și conflictele de orice fel. Învață repede să descifreze alfabetul și să citească. Se exprimă cu ușurință și folosesc adesea cuvinte complicate pentru vârsta lor. Devin, de obicei, cititori pasionați și învață nenumărate lucruri din cărți. La vârste mai mari începe să le placă literatura, în care se implică personal, având reacții emoționale. Nu le este ușor să privească lucrurile cu obiectivitate.
Copiii intuitivi- reflexivi sunt însetați de cunoaștere de la vârste fragede. Pun mare preț pe inteligență și își respectă profesorii numai dacă îi socotesc competenți. Când îi interesează ceva, fac explorări pe cont propriu și adesea acumulează o cantitate impresionantă de cunoștințe. Asimilează informația într-un mod abstract și le place brainstorming-ul. De
obicei, sunt elevi străluciți. Sunt atrași de tot ce decurge logic și rațional și se comportă ca niște mici oameni de știință. Ajung adesea să se cufunde într-o activitate de tip
științific ce presupune documentare și coroborarea datelor.
Relațiile lor cu profesorii riscă să devină uneori destul de tensionate, căci intuitiv- reflexivii nu sunt prea cooperanți în clasă; pot părea chiar asociali și lipsiți de cuviință. Când li se oferă informații izolate sunt nemulțumiți, pentru că vor să înțeleagă ce se ascunde în spatele acestor lucruri și cu ce anume se corelează. Unii dintre ei, mai ales introvertiții, par ciudați, căci refuză de obicei să se joace și să comunice cu ceilalți copii. Sunt independenți și își urmează calea proprie, neinfluențată de părinți sau profesori. Sunt ingenioși și au idei fundamentate logic. Ordonarea și sistematizarea lucrurilor nu reprezintă deloc o problemă pentru acești copii.
Copiii senzoriali-judicativi simt mai curând nevoia să mânuiască lucruri, decât să dețină teorii. Asimilează informațiile prin intermediul celor cinci simțuri și acumulează cunoștințele progresiv, în mod linear, ajutați fiind de siguranța și confortul mediului în care învață. De obicei, nu fac descoperiri pe cont propriu. Răspund cu ușurință la întrebările care vizează fapte concrete, căci pe acestea le rețin în primul rând. Preferă să li se spună ce să facă și cum trebuie să facă și au nevoie de lecții predate într-o manieră sistematică. Metodele indirecte de predare și proiectele individuale nu le convin pentru că presupun o creativitate și o inventivitate pe care, de obicei, nu le au.
Profesorii se bazează în mare măsură pe copiii senzoriali- judicativi, datorită conștiinciozității cu care aceștia își îndeplinesc orice sarcină. Se adaptează cu ușurință la viața școlară de la vârste foarte mici, se simt foarte solidari cu clasa din care fac parte, iar structura și rutina școlară îi încântă. Se străduiesc de la vârste mici să dea dovadă de bună creștere și să le facă servicii celorlalți.
Copiii senzoriali- perceptivi sunt similari celor senzoriali- judicativi în privința nevoii lor de a învăța mai degrabă acționând asupra lucrurilor, decât scriind sau vorbind despre
ele. La școală trebuie să li se permită o anume mobilitate și libertate, învață din imagini și din filme și le place să deseneze, descoperă lumea punând întrebări celor din jur. Sunt
foarte încântați când pot să învețe prin intermediul jocurilor, în timpul lecțiilor trebuie neapărat să facă ceva- teoria și lecturile sunt prea abstracte pentru ei. Sunt atrași de
aspectul concret, vizibil al lucrurilor, le plac distracțiile și societatea. Simt nevoia să-și folosească la maximum cele cinci simțuri: văzul, auzul, mirosul, pipăitul și învață spontan de la viața din jur. Cei mai buni stimulenți pentru ei sunt competițiile, riscul, evenimentele practice și excelează când primesc însărcinări practice. Atunci când lecțiile devin prea
teoretice, senzorial- perceptivii își pierd interesul pentru școală, nu mai cooperează și pot manifesta tulburări de comportament. Dar când li se permite să fie activi și mobili în
timp ce învață, se descurcă foarte bine. Copilul senzorial- perceptiv are nevoie de lecții care să depășească teoria, bazate pe activități interactive, pentru a-și dovedi utilitatea practică și influența concretă asupra lumii.
Activitatea școlară implică o puternică angajare a personalității în viața social- culturală, care se manifestă prin trebuințe și interese noi, centrate pe procesele de transmitere de cunoștințe. Personalitatea nu se impune prin crize de negativism sau opoziție agresivă, ca în perioadele anterioare, ci are loc înțelegerea rolului afirmării de sine prin amprenta
activității școlare bune. În general, în această perioadă, personalitatea trece printr-o etapă expausivă bună. Dezvoltarea nu a ajuns la capăt, în schimb, forțele fizice și psihice încep
să se exprime și să provoace copilului o autodezvăluire a posibilităților, care îl mulțumește și îi creează conștiința unei mari independențe. Este perioada celor mai bune prietenii, a cooperării și a întrajutorării. Modul de desfășurare și organizare a orelor poate duce la formarea unor trăsături pozitive de caracter, cum sunt: încrederea,
corectitudinea, simțul responsabilității, respectul față de sine și față de ceilalți, onestitatea, îndrăzneala, promptitudinea, simțul datoriei.
Cunoașterea particularităților psihice ale micului școlar constituie baza succesului în activitatea instructiv- educativă. Profesorul nu trebuie să fie doar cel ce transmite cunoștințe, ci trebuie să se apropie de sufletele elevilor și să le valorifice orice resursă intelectuală. Îmbinând măiestria pedagogică cu dragostea față de copii, va putea crea o atmosferă moral- psihologică favorabilă, în care activitatea de învățare să decurgă rodnic, la nivelul capacităților maxime de însușire ale elevilor.
Bibliografie:
• Hedges, Patricia- ,,Personalitate și temperament”, Ed. Humanitas, București, 2007;
· Arp, David şi Claudia, Brusc au 13 ani, Editura Scriptum, Oradea;
· Canfield, Jack, Supă de pui pentru suflet de copil, Ed. Amaltea, Bucureşti, 2003 ;
· Goleman, D., Emotional inteligence. Why it can matter more than IQ., Bantam Books ;
· Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie, Editura Agora, Iaşi, 1992 ;
· Tomşa, Gheorghe, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Ed. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Bucureşti, 2005 ;
· Vinţanu, Nicolae, Educaţia adulţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998 ;
· Vrasmas, Adina Ecaterina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
· https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice