Sistemul de reprezentare. Pe lângă competența sau alfabetismul cognitiv, capacitatea de cunoaștere și de comunicare rațională precizată mai cu seamă în cadrul educației școlare, persoana deține și comunică și în funcție de sistemul de reprezentare, adică în funcție de „ansamblul organizat de informații, credințe, atitudini și opinii pe care un individ (sau un grup) le elaborează în legătură cu un anumit obiect” (Abric, 2002, p. 20). De fapt, prin raportarea permanentă a omului la simboluri, realitatea este permanent recreată, din perspectiva reprezentărilor pe care fiecare le deține în raport cu o anumită realitate.

Chiar cele mai evidente fapte sau situații, cele mai „obiective”, o piatră, un animal, o culoare sunt descifrate și înțelese diferit în funcție de sistemul de simboluri și reprezentări de care aparține un locutor. Noțiunea de reprezentare socială a fost introdusă în științele socio-umane în 1961 de psihologul Serge Moscovici și de atunci joacă un rol extrem de important în analiza interacțiunii sociale și a comunicării. Oamenii interpretează situațiile și se raportează la ceilalți în funcție de felul în care își reprezinte aceste cadre; ei au deja o reprezentare a oricărei situații de comunicare încă dinainte de a se confrunta cu ea, o reprezentare apriorică și virtuală care anticipează situația sau comportamentul partenerului de relație sociale, fie el amic sau inamic și care va orienta acțiunea întreprinsă poate în mai mare măsură decât datul obiectiv cu care se va confrunta la momentul respectiv.

Conform lui Jean-Claude Abric, pot fi identificate trei elemente care compun reprezentarea asupra unei situații concrete și care au un rol semnificativ în stabilirea comunicării:

¾    reprezentarea de sine,

¾    reprezentarea celuilalt și

¾    reprezentarea sarcinii de îndeplinit (2002, pp. 21-22).

Reprezentarea de sine se leagă, în mare, de două componente ale persoanei, anume eu-l intim (imaginea pe care cineva o are despre sine, cu calitățile și slăbiciunile cunoscute), cel mai adesea o imagine privată, neexprimată către alții, dar fundamentală în proiectarea comportamentului) și eu-l public, imaginea expusă înspre exterior, cea sub care încercăm să „părem” celorlalți și care poate fi foarte diferită de cea a eu-lui intim[1]. Sociologii și psihosociologii remarcă ușurința cu care astăzi, în societățile urbane supradezvoltate, cineva își poate achiziționa un „kit” de identitate pentru a-și confecționa un eu public fără legătură cu eu-l intim. În orice situație de comunicare sau ineracțiune socială, un om se va purta conform, pe de o parte, cu ceea ce este și, pe de altă parte, cu ceea ce vrea să pară că este.

Reprezentarea celuilalt se referă la imaginea pe care o avem asupra celuilalt, asupra caracteristicilor sale și care determină anumite așteptări în ceea ce privește comportamentul lui și raportarea lui la noi. Această reprezentare este greu de stabilizat, întrucât contextul social este unul procesual, mereu dinamic, mereu gata să dezvăluie alte aspecte ale personalității celuilalți, necunoscute până în acel moment. Nici măcar cunoașterea de sine sau cunoașterea persoanelor celor mai apropiate nu este stabilită o dată pentru totdeauna, ea schimbându-se pe măsură ce sunt descoperite noi situații de existență.

Reprezentarea despre sarcină sau despre contextul interacțiunii face ca individul să adopte, conștient sau inconștient, un anumit mod de raționare, să selecteze un anumit cod și canal de comunicare considerate cele mai efiecient în raport cu evaluarea sarcinii și a contextului în care ea se va desfășura. Spre exemplificare, transmiterea unei scrisori dne mobilizează în cu totul alt fel decât transmiterea verbală-orală a aceluiași mesaj. Iar dacă contextul este, într-un caz, cel al unei situații familiale iar, în celălalt, al unui context oficial, înalt fornalizat, este ușor de înțeles că mobilizarea emoțională și cognitivă va fi foarte diferită și va genera comportamente deosebite.

Contextul social. În afara variabilelor legate de factorii de personalitate și de capacitatea cognitivă, contextul social influnțează modul de implicare în comunicare a actorilor umani. În acest context, persoanele funcționează în funcție de ceea ce, în sociologie, este numit rol și statut social. Statutul social înseamnă locul  pe care în ocupă cineva, la un moment dat, într-o anumită structură socială, fiind o poziție anteexistentă persoanei, definită independent de trăsăturile personale ale persoanei respective: părinte, profesor, preot, patron, țăran sau soldat sunt exemple de statute, unele familiale, altele profesionale, economice sau culturale care se asociază, în construcția identităților individuale, cu o poziție ierarhică (de prestigiu) și compune imaginea de sine și identitatea socială. Întotdeauna statutului social i se asociază o situație socială dată, putând așadar să se schimbe și să se cumuleze, nu întotdeauna coerent (un statut profesional înalt poate fi cumulat cu un statut cultural modest, sau un statut familial inferior poate compune identitatea unui ins alătură de un statut economic ridicat). În funcție de această poziție desemnată prin statut persoana are de îndeplinit un anumit rol social, conform (adesea prescrise, la modul cel mai explicit, sau chiar impuse, printr-un sistem moral sau juridic) cu statutul ocupat. Ea va adopta acele comportamente care vor fi potrivite cu statutul său și care vor fi tocmai acele comportamente pe care și ceilalți locutori le vor anticipa și aștepta, conform recomandării de statut. Astfel, ne așteptăm ca un fiu să fie respectuos și ascultător, iar un părinte să fie autoritar și protector; ne așteptăm ca un amic să fie săritor și binevoitor, iar de la un inamic ne așteptăm la ostilitate și disensiune. Uneori însă, mai ales în sistemele actuale de modificări ale semnificațiilor recunoscute cultural și legal asociate unor statuturi, pot apărea confuzii și chiar contradicții între așteptările celorlalți și disponibilitatea persoanei spre adoptarea unui anumit rol.

Conflictele de rol sunt un exemplu de asemenea perturbare a comunicării din prisma statutului și rolului, ele având loc atunci când cineva adoptă un comportament diferit de cel care ar fi cuvenit și de așteptat, din partea celorlalți, conform statutului pe care îl are. (Un exemplu familial ce tinde să fie frecvent în familiile actuale este cel al părintelui-prieten care, fără a mai fi autoritar și protector, dorește să fie confident și egal al copilului său; acest lucru nu duce însă, așa cum se așteaptă mulți dintre acești părinți, la o reducere a potențialului conflictual între generații, ci tocmai la adâncirea, prelungirea și cronicizarea lui prin lipsirea de repere a copilului care nu mai are reprezentarea maturității în proprii lui părinți.) O altă posibilă eroare în comunicare datorată definițiilor de statut și rol este rigidizarea rolului, adică păstrarea, în mai multe contexte, a unui rol corespunzător numai unei anumite situații (un șef care continuă și fie șef și acasă sau un fiu care-și continuă starea de dependență și cu prietenii etc.)

            În afară de roluri și statuturi, contextul social, definitoriu pentru tipul de comunicare, conține prejudecăți și stereotipuri. Acestea se află în legătură cu istoria și cultura grupului de apartenență, dar și cu factori conjuncturali ce pot fi de natură politică sau economică. Astfel, așa cum atrag atenția cercetătorii, anumite prejudecăți rasiale sau etnice se pot mobiliza sau atenua în funcție de contextul politic sau economic al comunităților respective.

Bibliografie:

Abric, J.-C., 2002. Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Polirom

Moscovici, S., 1994. Psihologia socială sau Mașina de fabricat zei. Iași: Editura UAIC