Preeminența istorică europeană a familie ca instituție educativă

 

Familia europeană tradiţională s-a caracterizat prin două trăsături esențiale: dimensiunea extinsă şi legătura organică, definitorie cu un domeniu (gospodărie). Conform sociologilor, avantajele acestei culturi familiale, față de organizațiile sociale, inclusiv cele școlare, sunt:

 

-          durabilitatea şi continuitatea, dincolo de viaţa fiecăruia dintre membrii săi;

 

-          influenţa mare asupra comunităţii lărgite din care face parte (vecinătate, sat, parohie, cetate etc.);

 

-          asimilarea şi gestionarea mai multor tipuri de resurse (umane, materiale, spirituale);

 

-          capacitatea de a asigura membrilor săi identitate, securitate, stabilitate şi totalitatea funcţiilor corespunătoare necesităţilor individuale (reproducere, educaţie, îngrijire etc.).

 

 

Acest tip de familie nu a fost, totuşi, din câte se pare, răspândit pe întregul spaţiu european ci a constituit, mai curând, un model al societăţilor aristocratice, antice sau nobiliare. Mai curând se vorbeşte în literatura de specialitate (Segalen, 2011) despre grupuri domestice capabile, desigur, de a genera o cultură familială specifică şi consistentă, care era, de cele mai multe ori, suficientă sieși și în concurență sau, în cazurile bune, în complementaritate cu cultura școlară. Acest grup domestic a) includea, în afara structurii familiale consacrate prin cultura familiei nucleare, şi persoane singure sau convieţuirea dintre prieteni (deşi tipul de relaţie era asimilabil celor familiale); b) se putea afirma ca grup domestic simplu (familie nucleară sau monoparentală); c) se putea dezvolta ca grup domestic extins (care includea, pe lângă membrii familiei nucleare, alte rude ascendente, descendente sau colaterale); d) putea exista şi ca grup domestic multiplu (care include mai multe nuclee familiale).

 

Familia tradiţională europeană este, în concluzie, o instituţie conservatoare, bazată pe păstrarea şi cultivarea tradiţiei, o instituţie închisă la intruziunea nefamiliarului sau a acceselor de manifestare a intereselor strict individuale. Ideea incluziunii unor membri din afară era excentrică acetui mod de organzare a vieții private. Altminteri, indivizii membri ai familiei erau deopotrivă integraţi în propria familie, în grupuri de vârstă, de vecinătate sau în caste ocupaţionale/profesionale și, în ceea ce privește copiii, odată cu răspândirea învățământului de masă, în grupuri școlare sau de învățare.

 

Această familie se bazează pe economia de subzistenţă (economia familială), extrem de eficientă în asigurarea nevoilor specifice şi fundamentale ale oamenilor. Acest tip de economie era garantul autarhiei, autonomiei şi siguranţei existenţei deopotrivă materiale şi spirituale a familiei.

 

Modernizarea familiei s-a realizat în strânsă legătură şi dependenţă cu fenomenele urbanizării şi industrializării. Conform lui Max Weber, familia tradiţională (familia stabilă, legată de un domeniu) se dizolvă odată cu creşterea rolului economiei capitaliste în viaţa comunităţilor şi a indivizilor. Procesele cele mai importante care au provocat transformarea grupului familial în forma modernizată/nucleară a familiei sunt (cf. Popescu, 2009):

 

-          apariţia valorilor economice (banul) şi adoptarea lor în defavoarea valorilor familiale (domeniu, continuitate, ataşament, securitate);

 

-          decăderea proprietăţii (a valorilor funciare, casa, pământul) şi fluidizarea, divizarea şi diminuarea ei;

 

-          proliferarea tipurilor de activităţi economice aducătoare de venit bănesc în afara familiei (întreprinderi, ateliere, birouri etc.);

 

-          decăderea capacităţii de producător a familiei şi transformarea ei în unitate profilată pe consum;

 

-          separarea formală a activităţii profesionale sau a activităţii economice de viaţa familială;

 

-          separarea activităţii de educare a copiilor de familie (educarea copiilor în şcoli, în afara familiei);

 

-          decăderea autorităţii parentale (care devine „iraţională”, lipsită de obiectiv concret; cu toate acestea decăderea acestui tip de autoritate are consecinţe negative atât în familie, cât şi în afara ei, de tipul apariţiei rebeliunii, creşterii nivelului de agresivitate, apariţia conflictelor între generaţii şi între sexe ş.a.);

 

-          eterogenizarea (amestecarea) populaţiilor şi totodată atomizarea lor: indivizii sunt desprinşi de grupurile familiale integratoare şi se mişcă, cu gradul de libertate permis, în spaţiul urban, cosmopolit, lipsit de identitate; ei rămân fundamental izolaţi unii faţă de alţii (atomizaţi), fără a se putea coordona de la nivelul lor de existenţă şi primind, astfel, fără discernământ, coordonarea de sus în jos a statului şi instituţiilor publice şi politice moderne.

 

Caracteristicile familiei moderne sunt:

 

-          familia se reduce la nucleul familial (familia nucleară, deosebită de familia extinsă); accentul se pune pe familia de rezidenţă (rezultată în urma căsătoriei) şi nu pe cea de origine (în care te naşti); ca atare, căsătoria devine mai importantă, ca instituţie familială, decât descendenţa;

 

-          accentuarea căsătoriei liber consimţită;

 

-          externalizarea, către instituţii specializate, a funcţiilor economică, de socializare/educare, cultural/religioasă, etico-juridică, de asigurare a securităţii etc.

 

-          neolocaţia – sau mobilitatea spaţială, schimbarea rezienţei familiale, neataşarea de un domeniu sau locuinţă;

 

-          reducerea prezenţei femeii în spaţiul domestic şi redefinirea democratică/egalitară a rolurilor domestice, deopotrivă cu cele publice;

 

-          scăderea importanţei asigurării continuităţii; copiii au valoare individuală, nu ca verigi ale unei linii de succesiune; ca „proiecte”, copiii sunt evaluaţi de părinţi şi de societate în funcţie de „costurile” lor, de eşecurile lor sau de capacitatea lor de a conforma aşteptările adulţilor.

 

Una dintre cele mai definitorii trăsături ale familiei modernităţii este reducerea ei la cuplul căsătorit şi la copiii acestuia, adică la familia-nucleu. Familia nucleară a fost declarată de către specialişti (T. Parsons) şi apoi în mediuo social general familie normală.

 

Familia nucleară a fost atestată de istorici pentru Europa de Vest: Anglia, nordul Franţei, Belgia, în perioade anterioare modernităţii (sec. al XVI-lea). Totuşi, părţi importante din continent au cunoscut culturi familiale caracterizate de grupuri domestice extinse sau multiple (Franţa, de exemplu, Europa de Sud sau Sud-Est). Istoricii au limitat influenţa pe care mediul geografic o are asupra tipului de menaj (simplu sau complex), orientându-se mai  degrabă după influenţa pe care sistemul economic în care este integrată familia o are asupra acesteia. Astfel, au identificat câteva tipuri definitorii pentru Europa, precum a) familia-tulpină (famille-souche, organizată ca „societate de casă” sau locuire pe domeniul familial, care este „mai mult decât o locuinţă fizică; ea include construcţii anexe, pământuri, drepturi asupra bunurilor colective, drepturi de folosinţă a apelor, pădurilor şi păşunilor, precum şi amplasamentul cimitirului” (Segalen, 2011, p. 65); b) comunităţile familiale (întâlnite în vestul Franţei, Toscana ş.a.); c) zadruga (familia extinsă specifică sânbilor, albanezilor şi altor populaţii sud-europene).

 

 

 

Clase sociale și tipuri familiale

 

Una dintre finalitățile principale ale școlii este realizarea egalității de șanse între toți copiii, indiferent de tipul familial din care provin. Este important de sesizat însă, din perspectiva educatorului, care este specificul acestor tipuri familiale, astfel încât procesul de egalizare/incluziune să se desfășoare cât mai eficient/

 

Tipurile familiei moderne au fost identificate în legătură cu clasele sociale  în care se încadrau: familii muncitori, burgheze sau nobiliare.

 

Familiile nobiliare erau reprezentate mai ales de burghezi acceşi în rândul aristocraţiei, Sunt orientate mai ales spre cultura familială, educaţie. Elaborează strategii matrimoniale complicate şi conservă funcţiile deţinute de membrii familiei la nivel local, regional sau naţional. Viaţa grupului de rudenie se întrepătrunde cu viaţa socială, rezidenţele fiind populate cu o diversitate de „clienţi”.

 

Familiile burgheze sunt acele grupuri domestice pe baza cărora s-a clădit burghezia capitalistă a sec. al XIX-lea[1]. Rolul femeii era de reprezentare şi relaţii sociale; ea activa şi întreţinea relaţiile de alianţă, rudenie, prietenie, făceau vizite, organizau baluri, aniversări, evenimente de binefacere etc.). În acest tip de familii, intimitatea şi diferenţierea spaţiului privat de cel public se precizează şi se adâncesc.

 

Sfera privată                                                              Sfera publică

 

home/acasă                                                                  lumea exterioară

 

timp liber                                                                     muncă

 

relaţii intime, personale                                               relaţii impuse, impersonale

 

proximitate                                                                  distanţă

 

iubire, sexualitate legitimă                                          sexualitate ilegitimă

 

sentiment, fidelitate                                                    raţionalitate, eficienţă

 

moralitate                                                                    imoralitate

 

căldură, strălucire, blândeţe                                        lumea brutală

 

armonie, unitate                                                          concurenţă

 

viaţă naturală şi sinceră                                               viaţă artificială şi falsă

 

 

Familiile muncitoreşti s-au precizat în modernitate ca unităţi economice integrate care, pentru a supravieţui, aveau nevoie de mai multe salarii (ale soţului, soţiei, fiilor adolescenţi, copiilor). Femeile lucrează la uzină sau acasă (maşina de cusut, maşina de scris sau calculatorul au deschis posibilitatea serviciilor oferite de la domiciliu), ceea ce a dus la proletarizarea lor. Condiţiile foarte dificile de locuit (descrise de Michel Verret ca „mizerie domiciliară”) erau suplinite, de familiile tinere, de păstrarea relaţiilor cu familiile de origine. Cu timpul, planificarea urbană a permis mutarea tinerelor familii în locuinţe mai confortabile, dar a dus la un nou amestec social şi la rarefierea legăturilor cu familiile extinse.

 

În general, modernizarea familiei a permis observarea faptului că familia se întăreşte şi se închide atunci când condiţiile materiale se înăspresc; dimpotrivă, se deschide şi slăbeşte atunci când salariile cresc şi confortul locuirii de asemenea. Importanța ei în relația cu școala (concurentă sau partenerială) este variantă, în funcție de aceste schimbări. Școala tinde să-și modifice comportamentul, dar, de cele mai multe ori în sens invers: este mai vulnerabilă în condiții socio-istorice sau economice grele, dar se întărește odată ce societatea prosperă.

 

 

 

 

Bibliografie:

 

Segalen, M., 2011. Sociologia familiei. Iași: Polirom

 

Duby, G., Aries, Ph. (1994-1997). Istoria vieții private. București: Meridiane