Multă vreme psihologia a subapreciat jocul copilului deoarece în acest domeniu studiul sistematic al animalului l-a precedat pe cel al copilului. Fără îndoială că pedagogii clasici, de la Rabelais la Rousseau, trecând prin Montaigne şi Locke, au semnalat importanţa jocului infantil, însă fără să surprindă un studiu riguros. Primul studiu serios asupra jocului a fost de fapt, cel pe care Groos l-a consacrat jocului animalelor, în 1896; a urmat un studiu al aceluiaşi autor asupra jocului uman, în 1899, dar el se integra în cadrul deja fixat pentru jocul la animale. Şi această concepţie a jocului copilului ca o activitate care prelungeşte jocul animal se regăseste până la Claparede, (Claparede, 1909) accentul se pune în primul rând pe tendinţe, trebiunţe, activitatea ludică fiind considerată, ca expresia diverselor tendinţe, a multiplelor trebuinţe dintre care fiecare explică un anumit tip de joc.
Jocul este deci un exerciţiu al tendinţelor, „preexerciţiu” spunea Gross, el pregăteşte copilul pentru viaţa serioasă în care aceste tendinţe îşi vor găsi locul lor natural de punere în practică. Astfel jocul de-a războiul pregăteşte pentru activităţile de luptă, iar horele fetiţelor prin cântecele cu care le acompaniază şi care vorbesc de dragoste şi căsătorie, sunt o însuşire a sentimentelor care vor da trăînicie viitoarelor lor familii. Era vorba aici de considerarea în primul rând a conţinutului jocului infantil, a naturii concrete a activităţilor ludice, acesta înseamnă o lăsare în umbră a formei jocului şi a spiritului care îi animă toate manifestările. Era un studiu al diverselor jocuri şi al specificului lor, nu al activităţii ludice în însăşi esenţa sa (M. Debesse, 1970).
Psihanaliştii, cărora trebuie să li se recunoască meritul de a fi acordat un loc însemnat preocupării faţă de jocurile copilăreşti, au urmat aceeaşi direcţie, pe un drum şi mai îngust. Preocuparea lor practică - firească pentru nişte medici - de a folosi interpretarea anumitor jocuri pentru a depista complexele ascunse, i-a dus la punerea la punct a unor metode excelente de cercetare cu ajutorul jocurilor, a complexelor şi a trăsăturilor caracteristice studiului activităţilor copilului în jocul cu marionetele, în desen, în construcţii ca acelea ale satului lui Arthus, în compunerea de poveşti şi în multe alte activităţi ludice, s-a arătat fructuoasă. Însă această preocupare practică i-a călăuzit pe psihanalişti şi, într-o manieră mai generală, pe medici să nu se ocupe decât de jocurile care ar fi putut fi utilizate pentru diagnoza sau în vederea unei cure psihoterapeutice, şi anume de jocurile simbolice, de aici o tendinţă de a explica, în general, prin prisma jocurilor simbolice, ceea ce antrenează în mod necesar o explicaţie prin intermediul semnificaţiei, deci prin conţinutul material. În consecinţă, jocurile le apăreau psihanaliştilor ca rezultând din expresia unor tendinţe mai mult sau mai puţin ascunse. Însă aceasta înseamnă neglijarea a ceea ce este esenţial în jocul copilului, ceea ce-l distinge de jocul micului animal. Aceasta din urmă poate exprima într-adevăr tendinţe, putem spune chiar tendinţe instructive, al căror substrat înnăscut este incontestabil. Însă dacă, la originea sa, jocul copiilor poate fi asemănat jocului animalelor, dacă, cu timpul, el poate fi modificat prin complexe dobândite, el rămâne un joc de-o cu totul altă natură, mult mai nobilă. El exprimă înainte de toate acestea: dorinţa de depăşire, dorinţa de măreţie, acest elan prin care omul este un animal fără egal.
Jocul reprezintă tipul fundamental de activitate a copilului, un mijloc de instruire şi educaţie prin care copilul se dezvoltă fizic, intelectual şi social. Prin joc, copilul:
- desfăşoară o activitate în sensul identităţii personale, urmează cerinţele şi determinările de bază ale fiinţei sale
- rezolvă probleme de viaţă din mediul înconjurător fizic şi social
- experimentează posibilităţi de adaptare, de a deveni mai flexibil în gândire şi în rezolvarea problemelor
- creează soluţii diferite, exprimă experienţele lor în simboluri, ceea ce îl va ajuta să gândească mai puţin abstractizat
- comunică cu ceilalţi şi/sau cu sine, se exprimă plastic, învaţă semnele nonverbale
- folosesc obiectele din jurul lui în scopul pentru care sunt create (învaţă şi devine creativ în ceea ce priveşte utilitatea obiectelor)
- se concentrează asupra acţiunii, devine atent şi interesat.
Este ştiut faptul că prin joc copilul învaţă să adreseze întrebări, să facă preziceri şi ipoteze, să evalueze şi să analizeze situaţii şi comportamente, să-şi formeze şi să-şi fundamenteze opinii. Aşadar, jocul este modul în care copiii încep să înţeleagă lumea în care trăiesc şi care presupune existenţa unui mediu ce poate stimula şi dezvolta abilităţile de socializare empatică şi cele de gândire critică. Jocul apelează la capacităţile copilului de a lucra cu simboluri, semne ce sunt atribuite obiectelor, acţiunilor şi faptelor ce desemnează altceva decât sunt acestea în realitate. El operează cu reprezentări în care investeşte afectivitate şi raţiune, ceea ce face ca jocul să nu fie un simplu proces de percepţie.
Referințe bibliografice:
Breben S., Goncea E. – Metode interactive de grup, Ed. Arves, Craiova, 2009;
Fluieraş V. – Teoria şi practica învăţării prin cooperare, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005;
Lepădatu I. Dimensiunea ludică a personalităţii şi activitatea sportivă, Editura, Psihomedia, Sibiu, 2005.