Atitudinea societăţii

               Spre deosebire de boală, deficienţa este o stare de invaliditate, de pierdere sau inexistenţă congenitală a unei aptitudini  a individului. Această inaptitudine îl diferenţiază de ceilalţi indivizi, la care aptitudinea este prezentă. Pierderea aptitudinii la deficienţi poate fi parţială sau totală, poate interveni pe parcursul vieţii individului sau poate avea un caracter congenital, înnăscut sau dobândit ereditar. Deşi unele surse susţin că există diferenţe de sens între termenii: handicap, dizabilitate sau deficienţă, din punct de vedere lingvistic ele au acelaşi sens. Cuvântul handicap, care are prioritate istorică- fie că provine din limba franceză sau din cea engleză- are aceeaşi valoare semantică cu englezescul disability: dezavantaj fizic ca urmare a unei deficienţe senzoriale sau motorii, stânjeneală, piedică, obstacol. Diferenţa o realizează ştiinţele care le folosesc, primul fiind folosit preponderent în literatura medicală, iar cel de-al doilea folosit cu predilecţie în ştiinţele socio-umane.

 

  După cum susţine Ştefan (2006, 19), o abordare academică a acestei problematici cu un transfer filozofic, politic şi social se petrece în Vest în ultimele patru-cinci decenii, susţinătorii fiind chiar somităţi ştiinţifice afectate de diferite afecţiuni în copilărie sau pe parcursul vieţii. Pusă cu argumente ştiinţifice foarte solide de către lideri consacraţi în diferite domenii de vârf ale ştiinţei, problematica este mai uşor preluată de către societate în general şi de către politicieni, susţinători ai drepturilor omului, medicii, asistenţii sociali, psihologii şi psihopedagogii cu pregătire specială, Bioeticienii, ba chiar de către sociopedagogia specială. Tot în această perioadă, statistica remarcă o creştere surprinzător de mare a numărului de indivizi afectaţi, cuprinzând toate păturile sociale, şi vârste între unu şi 55-60 ani. Explicaţia dezvoltării fenomenului într-o  astfel de măsură poate avea mai multe variante plauzibile, însă din motive obscure sau strategice, se evită a pune degetul pe rană. Care ar putea fi izvoarele acestor realităţi? Iată câteva din aceste posibile generatoare de anomii anatomice ori fiziologice:

-          experimente de anvergură în domeniul armelor atomice pe suprafeţe nelocuite (Deşertul Nevada, Deşertul din Kazastan, diferite insule din Oceanul Planetar, Deşertul Gobi,) neţinându-se cont că pot afecta areale mari de suprafeţe locuite datorită circulaţiei naturale a multor specii de vietăţi şi a mişcării curenţilor precum şi a contactelor umane contaminante şi de procreaţie a celor implicaţi în astfel de experienţe;

-          pedepsirea nucleară a Japoniei;

-          experimente genetice secrete de laborator care apoi au fost transferate în arealul civil fără a se face cunoscut societăţii civile acest proces pentru ca aceasta să poată contracara posibilele consecinţe;

-           producerea unor substanţe de sinteză pentru scopuri medicale, industriale, militare, agricole, cosmetice, alimentare etc. cu putere mare de modificare genetică în lanţul trofic la capătul căruia  se află omul  (de la mediile lichide, vegetale la cele animale care reprezintă categoria substanţelor de susţinere a vieţii) etc.;

-          prelungirea speranţei de viaţă şi o activitate profesională cu consumuri fizico-energetice din ce în ce mai mici care dezvoltă boli cardiovasculare, osteoporoze, artrite, maladia Alzheimer în rândul populaţiei vârstnice.

               Statutul psiho-social raportează persoanele cu deficienţe la societate. Ceea ce este semnificativ cu privire la acesta rezultă doar din interpretarea acţiunilor desfăşurate de persoanele cu deficienţe, a actelor prin care societatea determină un handicap, a atitudinii oamenilor, a organizării sociale realizate de cei fără handicap pentru cei cu handicap. Conform acestei definiţii persoanele cu deficienţe reprezintă o minoritate. Dacă o persoană din această categorie este şi săracă, va fi şi mai mult discriminată şi marginalizată social. Această nouă definiţie plasează problema handicapului în interacţiunea dintre persoană şi diferite segmente ale sistemului social. Adaptarea nu mai este unilaterală, nu mai aparţine doar persoanei, din ce în ce mai mult societatea este cea care trebuie să se adapteze la persoanele care o compun.

               Statutul social  al individului este diferit în raport cu imaginea socială a omului respectiv, cu mentalitatea socială şi cu modelul socio-cultural. Omul antic şi omul modern sunt modele absolut diferite, pentru că sunt produsul societăţii al unor mentalităţi şi modele socio-culturale abordate ori propuse, profund diferite, al unor concepţii diferite despre lume.         Se poate vorbi în acest sens, de două perspective: un tip de societate deschisă, tolerantă şi un tip de societate închisă, constrictivă.

        Societatea deschisă este o societate tolerantă, în care imaginea socială a omului are un caracter construit pe un spirit de toleranţă. Persoana este percepută ca o valoare prin calităţile sale sufleteşti intrinseci, prin ceea ce reprezintă individul.

         Societatea închisă este o societate intolerantă, de tip totalitar, restrictiv, care impune o imagine a omului cu un caracter rigid, strict, conform unei ideologii. Persoana „nu mai poate fi” conform tendinţelor sale fireşti, ci ea „trebuie să fie” conformă unui model ideologic impus.

         Se poate desprinde din cele de mai sus, concluzia că atitudinea societăţii faţă de membrii săi deficienţi, poate să fie protectiv-tolerantă sau discriminator-eliminativă. De aici se poate deduce clar care este statutul social al deficienţilor precum şi drepturile lor în cadrul societăţii.

         În ceea ce priveşte problematica deficienţilor, următoarele aspecte sunt importante:

protejarea psihică şi socială a acestora prin atribuirea unui statut social care respectă demnitatea umană, locul lor în societate, drepturile lor, măsuri privind adaptarea  şcolară, profesională şi familială a deficienţilor, măsuri speciale de şcolarizare şi profesionalizare în raport cu capacităţile de care dispun deficienţii şi un cadru legislativ coerent şi aplicabil.

               În ultimele decenii se încearcă, şi în unele culturi s-a reuşit în mare măsură, să se treacă de la o atitudine paternalistă faţă de dizabili la una în care aceştia să fie consideraţi subiecţi activi, creatori şi creativi în ceea ce fac pentru societate dar şi în scopul autoreabilitării şi schimbării imaginii sociale de sine. (Şi la noi a existat înainte de anii ’90 o preocupare organizată în contextual acestei filozofii; dizabilii care puteau muncii cât de cât, erau cuprinşi în acele aşa zise Cooperative de Invalizi).

                   La subiecţii şcolarizabili, psihopedagogia şi educaţia specială (sau educaţia compensatorie, ortoeducaţia, educaţia reabilitivă) capătă o importanţă din ce în ce mai mare şi mai utilă, asigurându-le celor afectaţi pregătirea necesară pentru o integrare socială mai uşoară (scăderea costurilor sociale, întărirea sentimentului de utilitate socială şi nemarginalizare). În acest sens instituţiile statului din ţările dezvoltate (şi acum şi din cele care păşesc spre integrarea europenă), încurajează şi susţin financiar proiectele  ONG-urilor şi ale Fundaţiilor caritabile pentru ca acestea să-şi intensifice activitatea, diminuându-şi statul astfel povara costurilor sociale implicate de asistenţa de specialitate dar şi oferindu-le dizabililor încrederea în sine şi implicarea socială care să-i ferească de marginalizare şi de sentimental de inutilitate. Astfel fenomenul explicat prin filozofia şi modelul social, transferă disfuncţia sau limitarea activităţii individuale, din una personală într-o problemă de care se face răspunzătoare societatea întreagă, care are obligaţia să ofere soluţii pertinente de integrare a dizabilului.

      Problema este una atitudinală, cu foarte multă sevă ideologică în ceace priveşte domeniul drepturilor omului, prin care se obligă societatea civilă să-şi asume responsabilităţi ce ţin de modificări de mediu habitual şi profesional (de adaptarea mediului la nevoile dizabilului nu a posibilităţilor acestuia la mediu) în aşa măsură încât dizabilul să poată participa la toate domeniile vieţii sociale cotidiene ca toţi ceilalţi cetăţeni normali. Acest aspect este întărit de modelul bazat pe drepturile dizabilului, care presupune deplasarea de la abordarea paternalistă  a subiectului în cauză, reprezentat de asistatul medical, la definirea lui ca membru al comunităţii cu drepturi egale, accentul punându-se nu pe dependenţa lui ci pe independenţa socială a sa. Mediul social este obligat să-i dezvolte abilităţi de relaţionare interpersonală cu familia, colegii de şcoală, facultate, serviciu, cu prietenii, abilităţi de gestionare a veniturilor, a timpului liber, a vieţii culturale şi a celei educaţionale, a calităţilor empatice, altruiste de ajutorare a celor din categoria dizabilului sau a celor normali, pentru a elimina definitiv sentimentul de neajutorat, de deficient, eticheta de handicapat sau minoritar inutil social. Toate aceste calităţi cultivate cu artă şi multă delicateţe de către psihopedagogi, sociopedagogi, familie şi prieteni ori colegi va dezvolta sentimentul de dragoste de viaţă, de luptă pentru dobândirea ţintelor profesionale şi sociale propuse, de intensificare a efortului de autointegrare socială şi implicare în proiecte cot la cot cu persoane normale anatomic sau din punctual de vedere al acceptanţei sociale.

      Pentru a veni în sprijinul integrării sociale a persoanelor cu dizabilităţi, a fost elaborată Legea 448/2006 (11) republicată în M.O. nr. 1 din 3 ianuarie 2008., privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi.

Politica viitoare referitoare la persoanele cu handicap se va baza pe această stategie care trebuie susţinută de o legislaţie adecvată.

În conformitate cu cerinţele internaţionale, o strategie coerentă în favoarea persoanelor cu handicap trebuie să ţintească spre:

Ø  garantarea unei participări totale şi adecvate în viaţa comunităţii a persoanelor cu handicap

Ø  asistarea persoanelor cu handicap pentru a-şi conduce viaţa independent, în acord cu propriile dorinte

Ø  prevenirea sau eliminarea apariţiei deficienţelor, prevenirea agravării şi diminuarea consecinţelor lor

Ø  prevenirea apariţiei barierelor sociale din calea persoanelor cu handicap, diminuarea consecinţelor barierelor actuale

Ø  evitarea sau eliminarea oricăror forme negative de discriminare asupra persoanelor cu handicap

            Conform acestei strategii (care are ca şi colaboratori: MMSS, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), Ministerul Administraţiei Publice (MAP), MEC, Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor (CNFPA)), abordarea pregătirii profesionale se face din perspectiva respectării principiilor economiei de piaţă.

            În ceea ce priveşte consilierea persoanelor adulte cu dizabilităţi ţara noastră se află încă în faza de pionierat. Există anumite asociaţii şi ONG-uri care oferă servicii de consiliere persoanelor cu un anumit tip de dizabilitate adulte, există în cadrul acestora centre de zi unde beneficiarii pot desfăşura diferite activităţi bazate pe diferite terapii ocupaţionale. Pentru a putea fi mai uşor integrate pe piaţa muncii în România, ar fi utilă înfiinţarea unor ateliere sau unităţi protejate în care să îşi desfăşoare activitatea în condiţii optime persoanele cu dizabilităţi.

Referințe bibliografice:

Daneş, L., 2005- comunicat de presă A.N.O.F.M.- Servicii de consiliere pentru persoanele cu dizabilităţi

Enăchescu, C., 1996, Tratat de igienă mintală, Ed. Didactică şi Pedagogică, București

Ştefan, I., 2006, Psihologie şi psihopedagogie specială, Ed. Universităţii din Oradea

Preda V., coord. 2007, Elemente de psihopedagogie specială, Ed. EIKON, Cluj-Napoca

ONPHR, 2007, Comportamentul şi limbajul adecvat privind persoanele cu dizabilităţi- Ghid practic