Șanse egale tuturor copiilor
Piaget vorbea despre adaptare în termeni de “asimilare şi acomodare” în cadrul interacţiunii om-mediu. Adaptarea este, acordul individului cu mediul, presupunând acomodarea optimă şi răspunsul favorabil la solicitările şi exigenţele sale. Aceasta constă în “ansamblul reacţiilor prin care un individ îşi ajustează structura sau comportamentul pentru a aputea răspunde armonios condiţiilor de mediu şi noilor experienţe” (M. N. Turliuc, 2007, p. 11).
Un elev adaptat din punct de vedere şcolar este acela care şi-a însuşit cu succes rolul și statusul de elev. Spre deosebire de adaptarea şcolară care reprezintă un deziderat major, inadaptarea şcolară este un fenomen de mare amploare, care se doreşte limitat şi pe cât posibil controlat. Pregătirea copilului pentru o bună adaptare la cerinţele şcolii se face încă din primii ani de viaţă ai copilului, în familie şi la grădiniţă, premergător perioadei şcolare.
Întâlnite încă de la intrarea în şcoală, situaţiile de inadaptare pot să apară la orice vârsta însă sunt mai frecvente la tranziţia de la o etapă de şcolarizare la alta, deoarece aceste treceri necesită readaptarea elevului la noi cerinţe educative.
Fenomenele de adaptare şi respectiv de inadaptare şcolară pot fi recunoscute şi identificate pe baza anumitor indicatori specifici: însuşirea ansamblului de cunoştinţe din principalele domenii ale cunoaşterii; reuşita şcolară; indicatori relaţionali-valorici: integrarea în grup, perceperea pozitivă a grupului şcolar, perceperea pozitivă a elevului de către grup, asimilarea unor valori corespunzătoare vârstei; indicatori comportamentali: conduita corespunzătoare (A. Coasan, 1988, p. 43).
Întotdeauna adaptarea şcolară va corespunde unei situaţii de randament şcolar asociat cu conformarea la normele de conduită socială. Orice conduită de devianţă şcolară presupune implicit o formă de inadaptare şi este foarte greu de stabilit o diferenţă specifică între cei doi termeni. Dacă avem în vedere că indicatorul predictiv cel mai puternic al adaptării şcolare este succesul şcolar şi că există elevi cu rezultate bune, dar care manifestă conduite deviante, atunci conceptul de “devianţă şcolară” are o accepţiune mai largă decât cel de „inadaptare şcolară”. În spaţiul şcolii, oricât de mult s-ar strădui autorităţile să promoveze normele şcolare, există situaţii în care elevii au alte priorităţi, de unde şi posibilitatea de a fi şi bine adaptat şcolar şi deviant în acelaşi timp.
Actul de indisciplină are loc atunci când conduita unui elev îi împiedică pe ceilalţi să participe la procesul instructiv-educativ: fie caută să câştige atenţia adultului, fie este plictisit, fie nu este antrenat pe măsura capacităţilor de care dispune. Devianţa şcolară are o accepţiune mai largă decât cea a indisciplinei, aceasta incluzând conduite evazioniste precum absenteismul, fuga de la şcoală, evazionismul fiind o formă de “devianţă neutră”, aşa cum descrie Merton.
Delicvenţa juvenilă este un concept juridic, care desemnează totalitatea conduitelor care încalcă norma juridică şi care aparţin minorilor. Ea poate fi definită ca un comportament de încalcare a legilor din partea celor care din cauza tinereţii lor nu sunt pe deplin responsabili pentru acţiunea lor.
Majoritatea conduitelor de delicvenţă juvenilă pot fi încadrate în patru categorii: violenţă pentru a obţine avantaje materiale, furt, încălcarea legilor de statut (abandon şcolar, absenteism) şi comportamentul de grup sau de bandă receptat de ceilalţi ca ameninţător din cauza zgomotului şi activităţiilor fizice implicate (C.Neamţu, p.29). Conceptul de “inadaptare” este marca perspectivei psihologice. Orice conduită de devianţă şcolară presupune o formă de inadaptare. “Devianţa şcolară” şi “delicvenţa juvenilă” se suprapun parţial. Ca atare conduitele de devianţă şcolară sunt reversibile şi se poate intervenii asupra lor trăgând concluzia ca nu toţi devianţii şcolari ajung delicvenţi, dar toţi delicvenţii au fost devianţi şcolari.
La intrarea în mediul şcolar copiii au resurse inegale de adaptare la acest mediu, fapt care se datorează, în primul rând, condiţiilor în care s-a realizat socializarea primară a lor în mediul familial. Aceasta înseamnă că şi probabilitatea de a intra în categoria celor cu mare risc de a deveni devianţi este diferită. Cu toate acestea, studiile de specialitate au evidenţiat faptul că, prin anumite caracteristici ale sale, învăţământul oferă şanse egale tuturor copiilor de a deveni devianţi, indiferent deci de disponibilitatea lor pentru devianţă. Cu alte cuvinte, „odată cu intrarea copilului în mediul şcolar, etiologia devianţei şcolare se îmbogăţeşte cu o serie de factori ce ţin de funcţionarea şcolii ca instituţie, de procesul de socializare din şcoală şi de procesul educaţional ca atare” (C. Neamţu, 2003, p. 82).
În acest fel, la o serie de factori cauzali cu rol determinant în apariţia comportamentului deviant care ţin de personalitatea elevilor, de erori în socializarea familială se adaugă şi factorul şcolar. În condiţiile în care aceşti factori acţionau împreună fără a se cunoaşte astfel în mod exact căruia dintre ei îi revine prioritatea în declanşarea şi menţinerea devianţei şcolare, mulţi dintre teoreticieni au apelat la un concept explicativ, dar de o mare ambiguitate – inadaptarea şcolară. Ambiguitatea sa rezultă din faptul că este dificil de stabilit o diferenţă specifică între devianţa şcolară şi inadaptarea şcolară, ceea ce îi îndreptăţeşte pe unii autori să le considere ca fiind sinonime. De altfel, aceeaşi situaţie ambiguă o întâlnim şi în „Dicţionarul de pedagogie” (1979, p. 206) unde, alături de definirea termenului ca „dificultate de a se integra într-o instituţie şcolară”, întâlnim şi o o altă semnificaţie: „situaţia copilului care nu are comportamente normale într-o clasă sau într-o şcoală pentru una sau mai multe din cauzele următoare:
· nivel mental inferior celui necesar pentru înţelegerea disciplinelor prevăzute (deficienţi mintal, întârziaţi psihic sau organic) sau formă de inteligenţă (practică, teoretică etc.) neconvenabilă pentru învăţământul respectiv;
· deficienţe senzoriale sau locomotorii care nu îi permit să urmeze şcoala;
· întârziere şcolară datorită unor lacune în cunoştinţele acumulate;
· comportament incompatibil cu o viaţă de grup (nu respectă regulile impuse, nu acceptă autoritatea, este agresiv cu colegii sau profesorii etc.);
· dificultăţi specifice în învăţământ (dislexie, disgrafie, discalculie etc.) ce pot antrena tulburări în domeniul afectiv.
În orice caz, adaptarea şcolară este o formă specifică de adaptare socială prin care se evidenţiază măsura în care elevul reuşeşte să răspundă cerinţelor educaţionale atât cu privire la conduită, cât şi la însuşirea informaţiilor. Aceasta presupune astfel existenţa unei compatibilităţi între natura cerinţelor şcolare şi posibilităţile subiective ale elevului de a le îndeplini cu succes. Contrară adaptării şcolare este inadaptarea şcolară care desemnează, din această perspectivă, absenţa acestei compatibilităţi, cauzele aparţinând fie elevilor, fie şcolii, fie ambelor părţi.
Referințe bibliografice:
Coasan, A., Vasilescu, A., 1998, Adaptarea şcolară, Ed. Ştiinţifică şi Eniclopedică, Bucureşti
Sălăvăstru, D., 2004 Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi
Ştefan, I., 2006, Psihologie şi psihopedagogie specială, Ed. Universităţii din Oradea
Turliuc, M.N., 2007, Psiholosociologia comportamentului deviant, Ed. Institutul European, Iaşi