Aplicarea cu succes a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi pedagogice ale profesorului este condiţionată de cunoaşterea profundă a fiecărui elev, având în vedere că personalitatea fiecăruia e diferită şi unică. Particularităţile de vârstă nu se prezintă uniform şi identic la toţi copiii de vârste egale, aceştia având trăsături individuale pronunţate care impun luarea unor măsuri educative detaliate.
Copiatul
Puținele referințe la adresa copiatului ni-l înfățişează ca pe o practică frecventă în mediul şcolar şi universitar (Ş. Boncu, 1997), legată exclusiv de formele scrise de evaluare. Este o formă specifică de înşelăciune, prin care un elev sau student prezintă drept rezultatul propriului efort de învățare o serie de cunoştințe pe care nu le-a asimilat, împrumutându-le de la diverse surse.
Ca forme tipice ale fenomenului, C. Neamțu (2003) face deosebirea între copiatul individual, copiatul solidar şi copiatul colectiv.
Copiatul individual are loc atunci când elevii care recurg la această soluție acționează pe cont propriu, îşi asumă integral riscul şi fie premeditează acțiunea, scop în care îşi pregătesc o serie de mijloace şi îşi creează cele mai bune condiții, alegând băncile din spatele clasei, sau apelează la mijloacele tehnologiei moderne (de exemplu, dotându-se
cu stații de emisie-recepție mici, care pot trece neobservate); fie nu premeditează acțiunea, caz în care caută să se adapteze la situație, apelând la caiete sau manuale.
Copiatul solidar presupune angajarea a doi sau mai mulți elevi în realizarea înşelăciunii; elevii implicați cooperează în tentativa de înşelăciune din spirit de întrajutorare şi solidaritate; poate fi premeditat, caz în care cei implicați îşi împart responsabilitățile şi ocupă poziții strategice în clasă, pentru a putea comunica mai uşor, dau să circule foile de răspuns etc, sau nepremeditat, caz în care fiecare elev se orientează, ca sursă de inspirație, spre colegii care au rezultate bune la învățătură şi reputație de “tocilari”.
Copiatul colectiv se produce în situațiile în care tot efectivul clasei recurge la soluția înşelăciunii. Este cea mai rară formă de copiat şi se explică prin conştientizarea de către elevi a deficiențelor grave de supraveghere ale profesorului sau prin corupția acestuia. Există profesori care au dificultăți de deplasare şi preferă ca, în timpul unei evaluări scrise, să rămână aşezați la catedră; există profesori care au deficiențe de vedere serioase, după cum există şi profesori indiferenți, nemotivați sau profesori care, dorind să fie populari printre elevi, nu impun nici o regulă şi nu sancționează nici o abatere.
Deşi se produce o încălcare a unei norme, conduita copiatului pare tolerată, atât de elevi, cât şi de unele cadre didactice. Modul în care definesc autoritățile şcolare şi elevii copiatul reflectă o distanță semnificativă în perceperea fenomenului; dacă pentru autoritățile şcolare copiatul este o conduită deviantă, pentru elevi reprezintă o strategie de supraviețuire, este ceva, dacă nu „normal", măcar aprobat. Este cert că dacă ar fi o practică puternic dezaprobată de grupul de elevi, chiar şi în condițiile unei grave deficiențe de supraveghere din partea cadrului didactic, deviantul ar fi prins asupra faptului şi frecvența copiatului ar scădea drastic. Această practică produce în clasă şi în relația autoritate şcolară-elev multiple efecte, indiferent dacă deviantul este prins sau nu. Dacă cel care copiază e prins şi sancționat, efectele pot fi: consolidarea disciplinei şcolare, deteriorarea climatului afectiv din clasă în urma aplicării sancțiunii şi, în mod particular, în relația profesorului cu deviantul apare o tensiune ce poate deveni sursă de mari dificultăți în viitor: profesorul etichetează, elevul îşi deteriorează imaginea socială şi îşi destramă credibilitatea în ochii profesorului. Dacă cel care copiază nu este prins, la nivelul grupului de elevi creşte coeziunea şi solidaritatea, se poate schimba ierarhia elevilor, în funcție de rezultatele şcolare; la nivel individual, se produce o distorsionare a feedback-ului profesorului în legătură cu modul în care elevul a asimilat cunoştințele, profesorul nu mai poate identifica erorile sau dificultățile elevului, nu intervine şi nu previne un posibil eşec şcolar.
Elevul care copiază şi scapă neprins are o probabilitate mai mare de a repeta conduita în viitor şi o motivație mai redusă de conformare la normele impuse de autorități
Marlene şi Lee Canter sfătuiesc profesorii să se manifeste pozitiv. Un profesor pozitiv este acela care comunică elevilor clar şi ferm nevoile şi cerinţele sale, care dă curs unor acţiuni adecvate, răspunde elevilor astfel încât să maximizeze acordul cu ei şi care nu încalcă în nici un fel interesele cele mai înalte ale acestora.
Bibliografie:
· Boncu, Ş., Devianța tolerată, Ed.Univ. “Al.I. Cuza”, Iaşi, 2000
· Boncu, Ş., Copiatul la examene, ca devianță tolerată, în A. Neculau (coord.), Câmpul universitar şi actorii săi, Editura Polirom, Iaşi, 1975.
· Neamțu, C., Devianța şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 2003
· Popescu, D.I., Comportament organizațional, Editura ASE, București, 2010
· Rădulescu, S., Sociologia devianței, Ed. Victor, Bucureşti, 1998