Aplicarea cu succes a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi pedagogice ale profesorului este condiţionată de cunoaşterea profundă a fiecărui elev, având în vedere că personalitatea fiecăruia e diferită şi unică. Particularităţile de vârstă nu se prezintă uniform şi identic la toţi copiii de vârste egale, aceştia având trăsături individuale pronunţate care impun luarea unor măsuri educative detaliate.

Între ei există numeroase deosebiri de temperament, de caracter, de aptitudini şi interese, a căror cunoaştere îl obligă pe învăţător să aplice metode şi proceduri adecvate, care să stimuleze dezvoltarea personală a acestora în direcţii potrivite. Cunoaşterea particularităţilor nu trebuie să constituie un scop în sine, ci o condiţie pentru a  şti în ce direcţie trebuie condus demersul instructiv-educativ.

Educarea şi cunoaşterea copiilor constituie momente solidare ale aceleeaşi activităţi. Învăţătorul cunoaşte elevul educându-l şi îl educă mai bine cunoscându-l. Acelaşi mesaj didactic comunicat prin lecţie, aceleaşi cerinţe faţă de inteligenţa şi comportamentul elevilor sunt receptate diferit şi pot duce la rezultate concrete diferite, în funcţie de specificul individual şi de vârstă al acestora. Privită genetic, fiinţa umană este „condamnată” să se desăvârşească. Aceasta este, deci principala resursă psihologică cu care are de-a face dascălul la fiecare din cei aflaţi în bancă.

Dacă dorim să educăm  indivizii capabili să facă noi descoperiri, este clar că trebuie să ne concentrăm asupra dezvoltării potenţialului biopsihic al copilului, să-l educăm pentru  „a cunoaşte”, „a vrea”, şi „a face” ceva nou. A-l cunoaşte pe copil înseamnă a asimila rolul mecanismelor transformatoare ale inteligenţei acestora.

Întrebările   cheie  pe  care  şi  le  pune  dascălul  cu  privire  la resursele psihologice ale elevului vor fi de genul:

1.Cum s-ar putea folosi mai bine capacităţile celor care învaţă ?

2.Cât pot înţelege şi ce fel de capacităţi de învăţare au aceştia ?

3.Care este nivelul motivaţional al elevilor ?

4.Cum s-ar putea determina (stimula) creşterea motivaţiei învăţării copiilor ?

Dincolo de adevărurile generale stabilite de cercetarea ştiinţifică cu privire la psihologia celui care învaţă, a elevului din clasa primară, stă, indiscutabil şi acela că nu există doi indivizi umani identici, deci nici doi elevi identici.

Prin observaţii directe, prin probe, profesorul stabileşte trăsăturile individuale ale elevilor, ca o completare necesară la datele pe care cercetarea ştiinţifică le pune practicantului la dispoziţie. El are datoria de a fi un cât mai rafinat psihopractician, de a găsi cele mai optime forme şi mijloace de activizare a copilului. Elevul nu trebuie scutit de efort (cu excepţia eforturilor inutile, absurde) deoarece utilizarea eficientă a resurselor de învăţare înseamnă cheltuirea energiei sale cu maximum de folos. Resursele energetice prezintă capacitatea paradoxală de a se „regenera” cu  atât mai puternic cu cât sunt folosite mai mult.

Cunoaşterea temeinică a fiecărui elev este posibilă în condiţiile existenţei unei relaţii între profesor şi elev bazate pe încredere strânsă şi preţuire, care să-i dea elevului certitudinea că educatorul este prietenul lui cel mai apropiat cu care poate discuta orice, căruia îi poate încredinţa tainele sale. Apropierea are valoarea invitaţiei la maturitate, invitaţie pe care copiii o primesc cu plăcere, cu atât mai mult cu cât lor nu le place să fie trataţi ca nişte roboţi, urând constrângerea şi iubind libertatea de acţiune. Apropierea de copil ne ajută să-l cunoaştem sub toate aspectele: mediu familia, preocupări intime, posibil intelectuale, caracter, deprinderi de muncă de conduită moral – cetăţenească etc. Cunoaşterea copilului nu se poate face de la distanţă, ci pătrunzând în intimitatea lui. Pentru aceasta este necesar să i se dea posibilitatea să-şi deschidă „poarta” spre lumea sa interioară, prin prietenie sinceră şi dragoste faţă de el.

            Copilul este extrem de receptiv şi susceptibil în acelaşi timp. El simte când este privit cu încredere şi când nu, de aceea reacţia lui faţă de noi este diferită. Bogăţia sa sufletească trebuie cunoscută amănunţit. Există păreri diferite în legătură cu dragostea ce trebuie manifestată faţă de copii, în funcţie de temperamentul şi experienţa fiecărui învăţător. Unii alunecă greşit într-o dragoste familială, plină de alintări, protecţie şi dulcegării, permit şi întreţin în clasă un limbaj familial şi deprinderi de acest fel. Asemenea aspecte nu pot conduce la o atmosferă serioasă de lucru, nu pot favoriza o disciplină şcolară, propice bunei desfăşurări a lecţiilor. Practica opusă acesteia constă în instaurarea unei atmosfere care abundă în pedepse, în care se vorbeşte puţin şi răspicat şi în care activitatea de învăţare capătă vădite aspecte de dresaj. Ambele poziţii în legătură cu atmosfera desfăşurării activităţii şcolare sunt dăunătoare şi împiedică instalarea unor relaţii sănătoase între învăţător şi elev. Prima tolerează excesiv libera manifestare a elevilor şi împiedică instaurarea unei discipline absolut necesare desfăşurării activităţii şcolare, întârzie maturizarea elevilor în vederea adaptării la rigorile vieţii şcolare. Cea de a doua „ucide” în faşă dragostea şi interesul copiilor pentru şcoală, favorizează memorarea mecanică a cunoştinţelor, iar în unele cazuri creează traume psihice greu de înlăturat.

Convorbirile dintre învăţător şi părinţi cu caracter de consultaţie pedagogică, permit cunoaşterea temeinică a elevului, cu calităţile şi lipsurile lui, în contextul mediului familial din care face parte.  El facilitează îndrumarea părinţilor spre o acţiune conjugată cu cea a şcolii. Astfel linia conlucrării, este de un real folos.

Bibliografie:

1. Nicola, Ioan & Drăgan, Ion. (1995). Cercetarea psihopedagogică.  Târgu-Mureş : Editura Tipomur.

2. Nicola, Ioan. (1996) . Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti: E.D.P.

3. Piaget, Jean & Inhelder, Barbel. (1992).  Pedagogie şcolară contemporană. Bucureşti: E.D.P.

4. Radu, Ioan,T. (2000) . Evaluarea în procesul didactic. Bucureşti: E.D.P.

5. Radulian, Virgil. (1981).  Profesori şi părinţi în faţa insucceselor şcolare. Bucureşti: E.D.P.