Scenarile metaforice reprezintă o formă permisivă și indirectă de sugestii, utile mai ales persoanelor ceva mai rezistente la schimbare. Când cineva se confruntă cu situații problematice în care partea conștientă nu găsește soluții, simte că s-a impotmolit și că problema are dimensiuni colosale iar potențialul său interior il percepe ca fiind limitat, se pot intoduce adesea în sesiunile de consiliere sau la clasă diverse scenarii metaforice.
Ultimele abordări accentuează că nevoia oamenilor de a da un sens experienţelor trăiteeste o expresie a necesităţii imperative de a atribui un înţeles propriei vieţi în contextual socioistoric. Din acest motiv abordarea narativă este construită în jurul a două metafore: povestea personală şi construcţia socială. Povestea personală se bazează pe “adevărul narativ”care are o importanţă mai mare decât “adevărul istoric”. “Faptele” prezentate terapeutului sunt parţial obiective istoric şi parţial construcţii personale. Trăind printre ceilalţi trebuie să ne raportăm în permanenţă mediului social care stabileşte limitele dintre normalitate şi anormalitate, dintre ceea ce este permis şi tabu. Implicaţiile acestei abordări sunt definite de Hardy astfel: “Noi trăim în naraţiuni, ziua este o înlănţuire de naraţiuni, ne amintim, anticipăm, sperăm, credem, plănuim, învăţăm, urâm şi iubim în naraţiuni”. Viaţa este complicată şi de aceea noi găsim modalităţi de a o explica .Aceste explicaţii, poveşti pe care ni le spunem nouă înşine, ne organizează experienţa şi orientează comportamentul, devenind o grilă de “citire” a realităţii. Principiul care organizează experienţele noastre în naraţiuni este descris de către Carr (1986) ca fiind “structura narativă”. Parafrazându-l pe Shakespeare, MacIntyre (1985) afirmă:“Noi evoluăm pe o scenă pe care nu am conceput-o noi şi în care ne regăsim drept o parte a unei acţiuni pe care nu noi am iniţiat-o.
Fiecare dintre noi este personajul principal al propriei sale piese, are un rol secundar în vieţile celorlalţi, iar în fiecare viaţă sunt implicate şi alte persoane.” Shank, citat de Dwivedi, reliefează rolul poveştilor în viaţa oamenilor: “Memoria oamenilor se bazează pe povestiri. Prin intermediul acestora noi putem avea acces la o mare gamă de experienţe ale clientului pe care, fără aceste povestiri ale vieţii, ar fi greu să le intuim. Cei mai mulţi dintre noi gândesc cu ajutorul poveştilor, iar cele mai multe informaţii pe care le primim în mod curent sunt stocate şi reactualizate cu ajutorul poveştilor.”Utilizarea povestirilor aduce o serie de beneficii precum numirea a ceea ce anterior nu era numit.
Poveştile au capacitatea de a numi ceea ce era nenumit şi de a personifica conţinutul proceselor psihice interne, emoţii reprimate- devin comunicabile într-un mod care nu ameninţă persoana. Prin intermediul poveştilor inconştientul devine treptat conştient, trecând peste restricţiile logicii şi raţionalităţii. Logica este atât protectivă (împotriva eperienţelor de durere), cât şi restrictivă. Eliberarea acestor gânduri şi emoţii facilitează catharsisul, ca mai apoi să sprijine dezvoltarea unor abilităţi de rezolvare a problemelor.
Poveştile au capacitatea de a ne susţine în faţa dificultăţilor cu care ne confruntăm zilnic. Utilizarea terapeutică a poveştilor presupune abilitatea de a asculta poveştile ce ne sunt spuse şi de a utiliza metafore pentru stimularea înţelegerii, a dezvoltării resurselor personale şi a rezolvării de probleme. Utilizarea poveştilor presupune un simţ al momentului terapeutic: momentul trebuie ales cu atenţie, iar amploarea sa să fie bine anticipată.
Oferirea de semnificaţii personale şi găsirea de modele de rezolvări de probleme
Multe realităţi interioare nu pot fi explicate într-un mod în care alţii să le înţeleagă. Exprimarea artistică şi crearea unei poveşti personale constituie o încercare importantă de a da formă universului interior, prin aceasta supunând examinării conştiente procesele interne ce sunt conflictuale. În fapt, povestitorul acordă acces la lumea sa interioară, investindu-l pe acesta cu capacitatea de a rezolva trauma şi de a-i dezvolta noi abilităţi.
Raportarea la exemple
Sunt persoane care se regăsesc în eroii unor povestiri care capătă semnificaţie pentru ei şi pentru rezolvarea dificultăţilor întâmpinate. Sarcina este aceea de a cere detalii, de a pune întrebări şi de a formula concluzii sau de a reinterpreta evenimentele, găsindu-le noi înţelesuri.
Aplicatibilitatea fundamentală a poveştilor este naturaleţea ca care împuterniceşte o persoană (sau familie sau grup) să-şi spună “propria poveste”. Articulându-şi propria lor istorie, aceștia îşi vor descoperi adesea secvenţe ce capătă sens, acestea provocând insigt-uri, mărind astfel coerenţa internă. Când sunt spuse, aceste poveşti pot căpăta semnificaţie şi din contextul în care ele sunt spuse. Este esenţial ca ele să fie într-adevăr auzite, mai ales atunci când se referă la o interdicţie generală sau proprie, ca experienţa unei boli psihice sau un abuz asupra unui copil. Mai mult, cel care ascultă- având un gen, vârstă, statut- ar putea oferi mai multă specificitate povestirii
Alegerea unui limbaj metaforic nu este întâmplătoare deoarece, din punct de vedere neuropsihologic, cele două emisfere cerebrale procesează tipuri diferite de informaţii: emisfera stângă utilizează în principal limbajul şi conceptele logice, iar emisfera dreaptă lucrează cu imagini şi simboluri metaforice.
Cox şi Theilgaard sunt de părere că “Metaforele, văzute din perspectiva neuropsihologică, integrază modelul imaginativ şi simbolic al emisferei drepte cu cel lingvistic al emisferei stângi.” (p.30) Pines este impresionat de puterea extraordinară a limbajului: “Psihoterapeuţii au redescoperit că psihoterapia nu este în primul rând o tehnologie a utilizării precise a cuvintelor, instrumente ale unei interpretări efective. Abisurile minţii sunt descoperite şi analizate cu ajutorul unui limbaj simplu care utilizează imagini şi metafore, un limbaj universal, în afara graniţelor timpului.” (p.32)
J. Zeig rezumă astfel avantajele utilizării metaforelor:
- nu sunt ameninţătoare;
- sunt extrem de plăcute;
- favorizează independenţa- individul are nevoie de a sesiza sensul mesajului şi de a-i da el însuşi interpretări;
- pot fi utilizate pentru a depăşi rezistenţele normale care apar în faţa schimbării;
- pot servi la controlul situaţiei;
- modelează supleţea gândirii.
M. Erickson este cel care a utilizat în mod inovator metafora. Schimbarea terapeutică are loc într-un ritm propriu fiecăruia prin generarea unui proces circular autogenerativ: mesajul metaforic activează asociaţiile inconştiente ce întrerup vechiul răspuns comportamental prin generarea de noi înţelesuri care, la rândul lor, produc noi răspunsuri comportamentale. Apelul la metafore este determinat de rezistenţele subiectului.
Metafora ne permite să fim noi înşine, dar în acelaşi timp ne pune la adăpost de ceea ce nu vrem sau nu putem să ne asumăm în mod direct, de ceea ce ne invadează realitatea în mod brutal. Ea ne oferă posibilitatea să descoperim modalităţi inedite de a descifra şi a modela comportamentul uman într-o manieră prietenoasă. Utilizarea metaforei implică latura creativă, imaginativă a emisferei cerebrale drepte. În timp ce conştientul este ocupat de prelucrarea mesajului (în forma conceptelor, ideilor), un alt mesaj poate fi strecurat în inconştient folosind implicaţiile, analogiile. Mesajul metaforic activează asociaţiile inconştiente ce întrerup vechiul răspuns comportamental prin generarea de noi înţelesuri care, la rândul lor, produc noi răspunsuri comportamentale. Când ne adresăm minţii conştiente, suntem nevoiţi să respectăm regulile şi tiparele acesteia, astfel încât nu ne putem mişca decât îngrădiţi de legile şi experienţele a ceea ce cunoaştem şi acceptăm ca fiind real.
Construind un basm, folosim un limbaj prin care ne adresăm abisului în care există toate posibilităţile în mod latent. A călători prin imaginaţie ne permite să depăşim timpul şi spaţiul cu care suntem familiari, putând să descoperim astfel şi soluţii pe care nu le-am avut în vedere în condiţii obişnuite. Tot ceea ce exprimăm vorbeşte despre noi, aşa că e bine să învăţăm să ne ascultăm şi să ne observam.
Exercițiile bazate pe metaforă introduc persoana intr-o situație imaginară la care trebuie să se adapteze folosindu-se, mai ales, de funcția imaginației. Imaginatia este procesul psihic care nu este supus total controlului conștiintei, ci face trecerea intre constient si inconstient. “In imaginatie factorul voluntar actioneaza mai mult indirect, intentionalitatea si reglajul voluntar fiind reduse la elemente ale unui regim de punere in funcțiune, finalizare și intretinere a activității imaginative astfel incât să se obțină o maximă intercomunicare conștient-inconștient” (P. P. Neveanu “Psihologie generala”, p. 230). Imaginația implică deci atăt participarea conștientului, cât și a inconștientului, ea fiind procesul psihic care face legătura intre cele doua instanțe psihice.
Școala incluzivă, inteleasă ca școală care se deschide flexibil tuturor copiilor cu dificultățile de învățare sau nu, presupune rezolvarea obstacolelor în cadrul învățării sau al integrării un prilej și o provocare pentru profesori și elevi.
Prin prelucrarea metaforelor poate fi activat un proces individual de vindecare.
NLP sau Programare Neuro-Lingvistică este o metodă destinată imbunătățirii comunicării cu cei din jurul nostru. Precum o modalitate "autentică" de folosire a creierului, NLP-ul de asemenea ajută la creșterea încrederii în sine, la dezvoltarea personală și la invățarea modurilor de rezolvare a conflictelor.
Bibliografie:
· Jung, C.G., Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997
· Milton E. Vocea mea te va însoţi. Povestiri didactice, Ed. Curtea Veche, București, 2008
· Dafinoiu, I. Elemente de psihoterapie integrative, Iaşi, Polirom, 2000