Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;

Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;

Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;

 

Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că e bine să ai un ţel;

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;

Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că este plăcut să trăieşti pe lume.

                                                   „Copiii învaţă ceea ce trăiesc”  Dorothy Law Nolte.

       

Principiul abordării sistemice

În psihologia dezvoltării ne raportăm la urmatoarele trei principii, fiecare dintre ele cu particularităţile specifice domeniului la care se aplică:  Principiul abordării sistemice,  Principiul cauzalităţii şi Principiul dezvoltării

Principiul cu abordare generală pentru psihologie, se referă la faptul că există interacţiuni permanente între componentele cognitive, afectiv-motivationale şi voliţionale, interdependente, care se raportează diferit la diferite etape ale evoluţiei. Principiul abordării sistemice pune în evidenţă existenţa unor structuri componente interne, organizate ierarhic, ce configurează sistemul şi care se constituie şi funcţionează plenar doar în momentul maturizării întregului sistem.

Principiul cauzalităţii

Este o extindere a deterinismului filozofic arătând că, nimic nu se întâmplă fără a avea o anumită cauză, că efectele fenomenului cauză pot fi mediate mai uşor sau mai greu şi pot fi constatabile sau nu, de lunga durată sau nu. De asemenea determinismul cauzal la nivel psihologic nu este de tip linear, cauzele externe acţionând prin intermediul condiţiilor interne subiective, de personalitate. Aceleaşi cauze produc efecte diferite la diferiţi indivizi sau la acelaşi individ în momente diferite.

Condiţiile interne subiective pot fi: vârsta, sex (particularităţi de gândire), starea fizică (dacă nu aude), starea psihică (pozitiv, negativ), interesele, motivaţia, gradul de înţelegere, atitudinile faţă de activitatea desfăşurată, structura temperamentală (melancolic, coleric) sau domeniul profesional etc.

Acelaşi principiu ne arată că la cauze identice se produc nu numai efecte diferite, dar şi la cauze diferite se produc efecte identice. Sumele de cauze pot da fie efecte sumative sau nu, pentru că unele efecte pot fi anulate datorita condiţiilor specifice în care actioneaza cauzele. Principiul cauzalitatii se regăseşte în metoda biografica a cercetării, care imbracă uneori tocmai aspecte de tipul cauzeogramelor, când din mulţimea de factori care au acţionat asupra individului se selectează doar aceia care se constituie drept cauze ale evoluţiei sale ulterioare.

Condiţiile care influentează efectele ţin nu doar de subiect ci şi de mediul biologic, social şi cultural, educaţional în care se dezvoltă individul, inclusiv aspecte ale ambianţei sociale (destinse sau încordate, stimulative sau inhibitive).

Principiul dezvoltării

Principiul dezvoltării porneşte de la ideea că dezvoltarea psihică este o latură a dezvoltări, în cadrul ei realizându-se achiziţia, evoluţia, modificările şi ajustările însuşirilor, atributelor şi instrumentelor psihice ale cunoaşterii şi personalităţii la condiţiile biofizice şi socio-culturale.  Acest aspect se corelează cu cauzalitatea în sensul că determinaţiile externe se interiorizează, devenind astfel cauze interne. Fapt confirmat de psihologia genetica (J. Piaget) care consideră că asimilarea de noi informaţii şi scheme operatorii şi acomodarea la condiţiile concrete au ca rezultat adaptarea la condiţiile de mediu. Astfel, în evoluţie se disting două procese fundamentale: asimilarea şi acomodarea. Asimilarea - condiţiile mediului fiind asimilate mecanismului pe care le posedă organismul; acomodarea – proces ce intevine când condiţiile nu corespund structurilor psihice. Acest proces constă în modificări ale schemelor existente pentru a putea face faţă noilor situaţii (J. Piaget, 1965, p.61). În cadrul dezvoltării se vor evidenţia momente de stagnare, de creştere sau regresie. Sub influenţa factorilor stresanţi, tensionali sau stimulativi, există întârzieri de apariţie a unor condiţii noi sau întârzieri de dezvoltare psihice propriu- zise în ansamblu, astfel pot exista întârzieri în evoluţia comunicării verbale la copii datorate fie unor deficienţe de auz, fie unei frecvenţe reduse a comunicării cu adultul.

            În dezvoltarea psihică dependenţele de conţinut şi caracterul influenţelor sunt evidente, fapt pentru care metoda biografică solicită datele legate de nivelul de instruire a părinţilor, dotaţiile socio-culturale, profesionale şi preocupările celor din mediul imediat. Dezvoltarea psihică este finalitatea principală a procesului de învăţământ care se evaluează tocmai prin rezultatele dezvoltării psiho-cognitive, motivational-afective, aptitudinale.

           

Existenţa individului supusă determinărilor cauzale, organizată după structuri interne caracteristice şi având o dezvoltare, o evoluţie de la naştere până la moarte echivalează cu timpul sau durata vieţii, este marcată de schimbări, transformări a căror viteză este diferită pe diferite etape de vârstă şi la nivelul diferitelor componente psihice. Astfel viteza mare de dezvoltare înregistrată la primele intervale de vârstă. De asemenea există posibilitatea cunoaşterii schimbărilor şi transformărilor pe un interval de timp determinând astfel segmentarea vieţii în etape sau cicluri de dezvoltare în care se înregistrează stadii şi substadii. Stadialitatea poate fi comentată din perspectiva următoarelor paradigme:

(1) dezvoltarea este stadiala, stadialitatea fiind legică;

(2) succesiunea stadiilor este obligatorie, niciun stadiu neputând fi omis;

(3)stadiile interacţionează-fiecare stadiu fiind pregătit de cel anterior şi pregătindu- l pe cel ulterior.

Pe lângă aceste paradigme se pun în evidenţă şi trei postulate de bază: postulatul diferenţierii, postulatul invariaţiei, postulatul conţinutului. Postulatul diferenţierii consideră că dezvoltarea în fiecare stadiu este fundamental diferită de dezvoltarea altor stadii, postulatul invariaţiei că fiecare stadiu are o poziţie invariabilă, nu se schimbă, iar postulatul conţinutului afirmă că fiecare stadiu are caracteristici ale majorităţii membrilor unei grupe de vârstă definită, în cadrul lor manifestându-se perioade de debut, de ascensiune sau de regresie.

Referințe bibliografice:

 

  

Cosmovici A., Psihologie Generală, Polirom, Iaşi, 1996, p. 26-29

Golu M., Fundamentele psihologiei, Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2007. p. 56-72

Lepădatu I., Psihologia dezvoltării I, Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2015

Piaget J., Psihologia Inteligenţei, (trad), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 61-62