Rămânerea în urmă la învăţătură este un fenomen complex social-psihopedagogic, în ultimă instanţă o problemă de sociologie pedagogică. Această precizare înlesneşte relevarea determinării extrem de complexe a rezultatelor în munca şcolară, cât şi a profundelor implicaţii sociale şi educative ale acestei probleme. Rămânerea în urmă la învăţătură, cât şi eşecul şcolar sunt fenomene individuale.

Reacţiile emotive-negative care stau la baza atitudinii inadecvate faţă de învăţătură şi însoţesc adesea rămânerea în urmă la învăţătură sau insuccesul şcolar sunt determinate de astfel de factori:

a). greşita tratare a elevului de către adult (profesori, părinţi etc.), fie din cauza necunoaşterii sau neînţelegerii motivelor reale ale conduitei copilului, fie atribuirii unor motive nereale, necorespunzătoare, acţiunilor sale (de cele mai multe ori o asemenea interpretare a actelor copilului apare când el este apreciat numai în funcţie de rezultate, fără a se ţine seama de cauzele, împrejurările, atitudinile care se află în spatele acestor rezultate;

b). contradicţia care apare între aprecierea pe care adultul  o face corect asupra elevului şi părerea pe care, sub influenţa diferitelor împrejurări şi înrâuriri, comportări şi-a format-o elevul însuşi despre sine (uneori se supraapreciază şi de aceea nu poate înţelege observaţiile juste ale profesorului, considerându-le ca fiind nedrepte).

Împletirea intereselor personale cu cele sociale devine un factor de stimulare şi mobilizare, o adevărată „forţă motrică” pentru progresul şcolar.

Funcţia stimulativă a mediului social se concretizează în sprijinul activ acordat de colectiv fiecărui elev şi de şcoală familiei în vederea valorificării maxime a posibilităţilor existente, în vederea ridicării nivelului de învăţătură.

Condiţiile sociale îşi realizează pe măsura posibilităţilor efectul stimulator şi mobilizator numai în cazul unei organizări şi desfăşurări adecvate a activităţii pedagogice. Una din probleme este, de exemplu, cea referitoare la insuficienta mobilizare a unor elevi pentru perfecţionarea neîntreruptă a pregătirii lor social-şcolare, tocmai datorită lipsei obstacolelor serioase în viaţă. La unii apare „automulţumirea” şi în anumite împrejurări delăsarea, în condiţiile în care totul este pus la dispoziţie, când perspectivele lor sunt certe şi munca de zi cu zi le este sprijinită. Sunt cazuri când profesorii, părinţii, societatea manifestă un interes mai mare pentru pregătirea şcolară a elevului, decât însuşi elevul, a cărui răspundere personală faţă de îndatoririle sale sociale nu este suficient de dezvoltată.

Îmbogăţirea considerabilă a conţinutului instrucţiei şcolare, complicarea şi sporirea gradului de dificultate a muncii de învăţare sunt efecte pe care le simţim deja puternic în viaţa şcolii. Înseamnă că trebuie avute în vedere „coordonate” noi, atotcuprinzătoare în cercetare şi în năzuinţa de a înţelege lipsurile care mai există în unele şcoli şi pentru găsirea celor mai eficiente soluţii de înlăturare a acestora, de asigurare a eficienţei învăţământului. Se impune, de asemenea, acceleraţia crescândă a ritmului vieţii, care devine tot mai „trepidantă” antrenând o solicitare tot mai intensă şi mai cuprinzătoare. Elevul actual participă şi desfăşoară o activitate foarte bogată care nu se reduce doar la cadrul şcolar. Participă activ la viaţa socială, politică, ştiinţifică, artistică, sportivă este un mare „consumator” de cultură (film, literatură, teatru, televiziune etc.), cu variate preocupări şi interese. De aceea, nu trebuie să se limiteze accesul elevului spre asemenea forme ale vieţii culturale, dar şcoala trebuie să sprijine interesul şi năzuinţa acestuia spre „frecventarea” şi valorificarea lor optimă, în interesul dezvoltării lui.

Neajunsurile provocate de rămânerea în urmă la învăţătură sau de insuccesul şcolar se concentrează din punct de vedere instructiv, pe două planuri:

• realizarea cu întârziere sau dificultate a obiectivelor principale ale muncii şcolare (repetenţie, corigenţă, discontinuitate etc.);

• pregătirea şcolară care asigură promovabilitatea, dar este de slabă calitate.

Ambele planuri se răsfrâng asupra educaţiei şi dezvoltării multilaterale a elevilor, respectiv asupra nivelului pregătirii lor şcolare.

Rezolvarea problemelor pe care le ridică insuccesul la învăţătură este reclamată şi de un alt aspect în afara celui instructiv propriu-zis. Este vorba de faptul că insuccesul la învăţătură şi îndeosebi persistenţa lui au consecinţe negative ample asupra formării personalităţii elevilor. Uneori, rezultatele slabe la învăţătură duc la transformări de natură afectivă însoţite de apariţia unor atitudini negative ale elevilor  faţă de şcoală şi faţă de învăţătură, la schimbări de conduită cu repercusiuni mai mult sau mai puţin grave, diferite de la elev la elev. Insuccesele repetate în activitatea şcolară subminează încrederea elevului în forţele sale şi pot constitui izvorul unor conflicte, latente sau făţişe, între tânărul în plină transformare şi mediul său înconjurător. Aceste conflicte nu rareori se transformă în indisciplină, în apatie, în indiferenţă. În aceste condiţii pot apărea stări de spirit şi mentalităţi greşite despre muncă, atitudini conformiste sau, ceea ce este şi mai grav, de eschivare de la îndeplinirea obligaţiilor şcolare. În unele cazuri se petrece o „alterare” a întregii personalităţi a elevului, apar trăsături negative de caracter, ceea ce reprezintă o mare pierdere, atât pentru dezvoltarea acestuia, cât şi pentru societate.

Dacă nereuşita sau rămânerea în urmă la învăţătură faţă de nivelul cerinţelor este însoţită şi de o apreciere nefavorabilă produce aproape totdeauna suferinţa morală, puternic resimţită de elev, care afectează profund personalitatea sa, şi se reflectă în atitudinea ce o ia faţă de sine şi faţă de colectiv.

Referințe bibliografice:

1. Binet, Alfred. (1975).  Idei moderne despre copil. Bucureşti:  E.D.P.

2. Cerghit, Ioan. (1997) . Metode de învăţământ. Bucureşti: E.D.P.

3. Cristea, Sorin.(2002) . Dicţionar de termeni pedagogici . Bucureşti: E.D.P.

4. Dumitriu, Constanţa. (2004).  Introducere în cercetarea psihopedagogică. Bucureşti: E.D.P.

5. Dumitriu, Gheorghe. (2004). Sistemul cognitiv şi dezvoltarea competenţelor. Bucureşti: E.D.P.

6. Gilly, Michel. (1977).  Elev bun elev slab. Bucureşti: E.D.P. 

7. Iancu, Stela. (2000). Psihologia şcolarului. Iaşi: Polirom.