Autoritatea naturală a adulților asupra copiilor se manifestă predilect în două medii cu structuri și funcții diferite: familie și școală.

În familie se realizează trecerea de la un comportament normativ la unul normal, prin autoreglare, autonomie morală, interiorizarea imperativelor eticii sociale. Acest proces de reproducere etico-morală şi normativă a societăţii se materializează, la nivelul familiei, prin funcţia etico-juridică, spirjinită pe structura de autoritate familială. În comparaţie cu familia de tip tradiţional, cea modernă a suferit pierderi în ceea ce priveşte exercitarea celor mai multe funcţii familiale, precum cea economică, culturală, de securitate, religioasă etc. Pe lângă acestea, asumarea responsabilităţii juridice colective pentru comportamentul legal sau ilegal al acestora, cu alte cuvinte funcţia etico-juridică a familiei și autoritatea legitimă a părinților au fost, de asemenea, cedate instanţelor extrafamiliale (una dintre cele mai importante fiind școala). Responsabilitatea familială colectivă a fost înlocuită cu responsabilitatea individuală. Familia nu mai răspunde pentru crimele comise de un membru al său, iar recompensele sociale pentru o conduită adecvată revin tot individului, reflectându-se doar indirect asupra familiei. Funcţia de protecţie a familiei, complementară celei de asigurare a unei normativităţi specifice, a fost asumată de stat şi de alte agenţii nefamiliale sau suprafamiliale.

Slăbirea forţei integratoare a familiei se accentuează pe măsură ce trecem de la un mediu tradiţional spre unul modern. Acest lucru duce la pierderea controlului exercitat de familie şi a puterii de reglementare a comportamentului membrilor săi şi, de asemenea, atrage declinul interacţiunii directe şi al activităţilor colective ale membrilor.

Autoritatea legitimă – formă de integrare familială și socială

În cadrul distribuţiei clasice a autorităţii familiale, interesele şi funcţiile familiei ocupă întotdeauna primul loc în importanţă, cele ale individului rămânând pe locul secund. Familia controlează aproape toate deciziile şi acţiunile importante ale membrilor săi, hotărând în comun, de exemplu, cine şi cu cine se va căsători; dacă va fi aleasă o ocupaţie sau alta; ce fel de muncă este de făcut şi în ce moment; ce educaţie trebuie să se acorde şi cui; ce fel de tranzacţii economice sunt de făcut; ce se vinde, ce se cumpără, ce se schimbă; în ce sau în cine se va avea credinţă, cine va fi pedepsit sau recompensat; pe scurt, toate activităţile de o importanţă semnificativă. Asemenea lucruri sunt arareori decise de un individ fără consultarea, sfătuirea sau decizie întregii familii. Formulele de organizare a autorităţii pot fi mai despotice (autoritatea unică a patriarhului) sau mai democratice (consiliile familiale, care se întâlnesc şi astăzi în multe familii europene). Familia clasică reacţionează în vitutea responsabilităţii colective pentru ofensele şi greşelile săvârşite de membrii săi. În familiile urbane responsabilitatea colectivă este înlocuită, în mare măsură, de  responsabilitatea individuală.

Fuziunea reciprocă a personalităţilor membrilor şi dizolvarea „sinelui” individual în familialul „noi” în cadrul familiei rurale duc la înţelegerea multora din trăsăturile organizaţionale psiho-sociale ale acesteia în mod destul de diferit de interpretarea oferită de abordarea atomistă, care ignoră întregul Gestalt al familiei clasice. Cercetătorii acestei din urmă orientări, aplicând standarde urbane realităţii familiei rurale, fără a lua câtuşi de puţin seama la fenomenul specific de fuziune a personalităţilor, au constatat, eronat, că familia din mediul rural este mai autocratică, mai despotică şi mai tiranică în raporturile dintre capul familiei şi ceilalţi membri, dintre soţ şi soţie sau dintre părinţi şi copii. Dacă studiem în mod obiectiv, luând în considerare întregul Gestalt al familiei, această concluzie, vom descoperi greşeala săvârşită de cercetători. Logica lor este similară celei aplicată în propoziţia “Un om are doi ochi; un câine are doi ochi; ergo, un om este egal cu un câine.” Pretinsul despotism, autocraţie şi oprimarea membrilor de către capul familiei, a soţiei de către soţ şi a copiilor de către părinţi în familia rurală nu sunt altceva decât o falsă interpretare a fenomenului profundei fuziuni reciproce a personalităţilor în conceptul colectiv de “noi”.

Multe relaţii care pot părea despotice unei persoane foarte individualiste nu sunt decât manifestări ale acestei accentuate fuziuni. Membrii familiilor respective nu simt, nu interpretează, nu gândesc aceste relaţii ca fiind exploatatoare sau opresive. Când un conducător al unei familii rurale pretinde membrilor acesteia un anumit tip de comportament necesar bunăstării comune, ei nu consideră acest lucru ca pe o formă de “exploatare” ci ca o necesitate impusă de conceptul de “noi”, în care sunt incluşi atât ei cât şi conducătorul familiei. Orice diviziune între funcţiile soţiei şi mamei, pe de o parte, şi ale soţului şi tatălui, pe de altă parte, sau între cele ale altor membri ai familiei este, de regulă, nu o urmare a despotismului sau toanelor capului de familie, tatălui sau soţului, ci o rezultantă a tuturor circumstanţelor existenţei, căreia o experienţă îndelungată i-a determinat necesitatea în vederea asigurării bunăstării întregii familii. Ea nu este resimţită ca exploatare sau oprimare şi nici nu aparţine, obiectiv sau subiectiv, acestui tip de fenomene.

Exemple ale comnunităților tradiționale

Greutatea judecăţii şi sancţiunii familiale era, în multe cazuri, în societăţile tradiţionale, anterioară şi superioară judecăţii şi sancţiunii sociale. În dreptul cutumiar, familia este o instituţie primordială. Rolul său este ilustrat de prevederile vechiului drept albanez: în acest sistem normativ, atunci când o fată greşea înainte de căsătorie, ea trebuia pedepsită prin lapidare de întreaga comunitate. Pietrele cele mai mari, cele care săvârşeau, în ultimă instanţă, pedepsirea, erau aruncate de rude şi de cei apropiaţi. Dimensiunea justiţiară a familiei supravieţuieşte chiar şi în Europa de astăzi, prin obiceiul albanez ca socrul să înmâneze ginerelui, la nuntă, un glonţ de argint cu care aceste are dreptul de a-şi ucide soţia vinovată de încălcarea normelor cutumiare. Mult mai puţin simbolică este supravieţuirea cutumelor patriarhale în societăţi musulmane. În sud-estul Turciei, de pildă, au loc anual câteva zeci de judecăţi familiale ce se sfârşesc prin condamnarea şi executarea vinovatului.

Multe din aceste pretinse tiranii şi despotisme apar într-o lumină diferită atunci când le analizăm mai atent. Ele dezvăluie adesea cea mai intimă solidaritate, o formă a celei mai organice democraţii în care corpul, sufletul şi mintea fiecărui membru sunt amalgamate în sentimentul familial de “noi”, pe care fiecare îl slujeşte conform capacităţilor şi abilităţilor sale. Dacă am analiza aceleaşi trăsături pretinse tiranice dintr-un punct de vedere şi mai profund, acela al drepturilor şi îndatoririlor fundamentale comparative ale soţului şi soţiei şi ale părinţilor şi copiilor, am vedea că distribuţia obiectivă a acestro drepturi şi îndatoriri nu este deloc mai inegală sau părtinitoare în familiile din mediul rural decât în familiile din oraşe, în care relaţiile sunt mult mai relaxate. (Bistriceanu, 2007, 201-202)

Abuzul – formă de excluziune socială și familială a copiilor

Date fiind riscurile pe care le comportă cazurile de abuzuri, adică de folosire ilegitimă a tipurilor de superioritate a adulților asupra copiilor, o direcţie importantă a cercetărilor merge spre cunoaşterea caracteristicilor adulţilor care comit abuzuri, ale copiilor care sunt expuşi abuzurilor, ale contextului social, familial şi situaţional în care se produc relele tratamente. Unii subliniază rolul factorilor socio-economici, arătând că sărăcia favorizează în special abuzurile fizice şi neglijarea. Finkelhor şi Browne (1986) a considerat că statutul socio-economic şi etnia nu influenţează comiterea abuzurilor de tip sexual; aceiaşi autori au subliniat importanţa experienţei anterioare a agresorului (unii dintre cei care au suferit abuzuri sexuale par să prezinte, la rândul lor, tendinţa de a comite astfel de abuzuri). Garbarino et al. (1986) scot în evidenţă conflictele maritale ca surse de stres ce conduc la abuzuri psihologice. Alţii constată că multe din formele de maltratare sunt asociate cu abuzul de alcool sau droguri. Majoritatea actelor cu caracter abuziv îndreptate împotriva copiilor nu au loc exclusiv datorită drogului sau alcoolului, dar este incontestabil că abuzul de astfel de substanţe scade nivelul autocontrolului, putând conduce la fenomene de mare violenţă. Killén (1997) evidenţiază gravitatea şi varietatea formelor de rele tratamente în familii în care unul sau ambii părinţi consumă alcool sau droguri. Pericolele care se suprapun asocierii relelor tratamente şi consumului de droguri privesc în primul rând lipsa capacităţii de autocontrol al părintelui, cât şi consecinţele grave ale convieţuirii copilului cu părinţi alcoolici. Brown et al. (1998) au identificat paternuri diferite de factori specifici diferitelor tipuri de abuzuri: fizice, sexuale şi prin neglijare, arătând că există o multitudine de factori de risc pe care va trebui să-i luăm în considerare în evaluarea şi prevenirea maltratării. Din studiul lor recent, bazat pe un plan longitudinal prospectiv condus pe o durată de 17 ani, reiese semnificaţia maturităţii şi a stabilităţii psihice materne în nemaltratarea copilului. Factorii importanţi de risc care se regăsesc în multe studii care analizează tipurile de maltratare au fost tinereţea mamei şi caracterul ei sociopat (cu tulburări de adaptare socială). Cel mai bun predictor a fost reprezentat nu de vreunul dintre factorii evaluaţi, ci de numărul total al factorilor de risc surprinşi la un caz. Prevalenţa abuzului sau a neglijării a crescut de la 3%, atunci când s-a remarcat un singur factor de risc la un caz, la 24% când s-au remarcat 4 factori de risc prezenţi simultan. Calea care va trebui urmată în continuare pentru prevenirea relelor tratamente este aceea a unei cunoaşteri mai bune a caracteristicilor agresorilor, a situaţiilor de context social şi familial, a copiilor însişi şi a elaborării unor programe preventive, orientate spre reducerea numărului şi nivelului factorilor identificaţi în cazurile de risc. (Roth, Altal, Baciu, 2007)

Consecințe posibilie ale abuzului

De cele mai multe ori un copil abuzat poate fi observat şi recuperat, ajutat de către instituţiile abilitate, cum sunt cele de stat DGASPC (Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Copilului din fiecare judeţ al ţării noastre dar şi din Bucureşti – fiecare sector al său); şi instituţiile nonguvernamentale acreditate de către stat ce colaborează cu statul în vederea instrumentării cazurilor semnalate de abuz asupra copilului. Instituţiile abilitate au la cunoştinţă numai cazurile asupra cărora îşi îndreaptă interesul pentru a le rezolva; nu vorbim de „cifra neagră” a cazurilor de copii abuzaţi instituţionalizaţi sau neinstuţionalizaţi (Banciu, 2005: 104). Răspunsurile pe care minorul poate să le dea unui abuz, depind de următoarele aspecte (Rădulescu; 2010: 42): aderarea la un grup delincvent; părăsirea domiciliului părinţilor; încercarea de autoagresare; pavor nocturn; delincvenţă juvenilă; cefalee; frică permanentă; sindrom de stres posttraumatic; agresivitate excesivă faţă de toţi din jur; lipsa afecţiunii faţă de părinţi şi faţă de sine; dorinţa de a se însingura; tentative de suicid; consum de droguri, alcool şi alte substanţe cu efect halucinogen; părăsirea mediului şcolar (Bonea, 2017).

Bibliografie:

Bonea, G.V. (2017). Revista Calitatea vieții. Disponibil on-line la https://www.revistacalitateavietii.ro/2017/CV-3-2017/03.pdf

Roth, M., Antal, I., Baciu, D. (2007). Asistența socială și protecția drepturilor copilului. Cluj-Napoca: Univ. Babes Bolyai.

Florian, Gh., Pușcaș, M. (2008). „Abuzurile asupra copilului. Forme, motivații, consecințe”. În Revista de sociologie, nr. 5-6/2008. Disponibil la http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2008/02-Puscas.pdf