Cultura, expresie a comunităţii locale

Ca mod de expresie, de exprimare de sine și de ființare a unei comunități sau societăți, cultura este forma fundamentală și generală de comunicare și baza oricărei socializări, a educațiilor formale sau informale.

Cultura are, sumarizând, trei accepţiuni:

1) Cultura este esenţa definitorie a unui popor, specificul etnic (aşa cum este teoretizată de către Johann Gottfried Herder, Friedrich Wilhem Schelling, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Friedrich Schiller ş.a.). În 1858, Heinrich Riehl, profesor de statistică şi istorie culturală, consacra volkskunde, ştiinţa care urmăreşte aplicarea legilor naturii în viaţa popoarelor; conceptele-cheie ale acestei ştiinţe erau sintetizate prin „cei patru S”: stamm (trunchi, neam), sprache (limbă), sitte (obiceiuri, moravuri), siedelung (locuire).

2) Conform cu o a doua accepțiune răspândită, cultura este acţiunea de cultivare, de creştere a potenţialului creator, acţiune care presupune existenţa inteligenţei studioase, proprietate a unei elite educate (conform perspectivei deschise de lingvistul și antropologul Wilhelm von Humboldt). Humboldt afirmă că există o energie primară care se manifestă în toate ființele și care este principiul primar al existenței tuturor ființelor. În cazul omului, această energie primară este puterea spirituală. Ea nu se găsește ca un dat în om, ci ea se manifestă în proces (fapt intuit, în filosofie, încă de Kant), ca activitate (energeia), iar locul în care se pune pentru prima dată în mișcare această energie primară ca putere de întruchipare (Einbildungskraft) sau creație imaginativă este limbajul. Omul, spre deosebire de animale, se bazează întotdeauna pe o tradiție, pe o tehnică , însă, în vorbire, el întrece în permanență tehnica, creând fapte noi de limbaj. Humboldt afirmă că această energeia se întâmplă în fiecare cuvânt și e anterioară învățării după modele sau reguli. Limbajul este cea dintâi activitate a puterii spirituale a omului. Mai mult chiar, ea este însăși această putere în activitate (energeia). În acest sens, limba este pentru Humboldt (la fel ca pentru Hegel), prima apariție a spiritului însuși în om. Spiritul se manifestă ca activitate, el este activitatea creatoare însăși.

Într-un document intern ce urma să fie prezentat regelui Friedrich Wilhelm III, Humboldt a descris modul în care trebuiau organizate instituțiilor științifice superioare din Berlin, accentuând rolul pe care știința îl are în educaţiaindividului. Afirmând că scopul științei îl reprezintă dezvoltarea „culturii morale a unei națiuni”, filozoful pleda pentru unificarea științei „obiective” – adică a gândirii critice – cu educația „subiectivă”. Aici se ascunde, potrivit mai multor cercetători, demersul de naționalizare a universității, adică de folosire a sa pentru crearea și întărirea națiunii. Acestui mesaj politic și cultural i s-ar datora, în principal, răspândirea rapidă în Europa și în lume a modelului humboldtian, căci, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, el a transformat nu doar educația, ci și cetățenia.(Sirghi, 2017)

3) Astăzi, aceste perspective sunt concurate de o a treia, conform căreia cultura este totuna cu cultura de masă. Trăsăturile ei definitorii țin de faptul că este din ce în ce mai puţin moştenită, și din ce în ce mai mult dobândită. În definirea ei se subliniază că face obiectul de interes al studiilor culturale (disciplină academică întemeiată de Raymond Williams), în care orice activitate sau obiect este considerat cultural dacă este rezultat al interacţiunii sociale sau dacă este implicat semnificativ în interacţiunea socială. „Fenomenul culturii, subliniază Williams, nu constituie numai o colecție de produse intelectuale sau ale imaginației, ci este, în mod esențial, un adevărat mod de viață (1958, 325). Înțelegând astfel cultura, Williams lărgește mult sfera de cuprindere a termenului și legitimează cultura populară, cultura media și chiar formele de divertisment moderne. Cultura este o sumă de înțelesuri, de semnificații. Înțelesuri create de oameni, de diferite segmente sociale, de elite, dar și de oameni obișnuiți. În cultură se regăsesc semnificațiile elitei, dar și ale masei, ale cercurilor academice, dar și ale creației populare. Ar fi nu numai incomplet, ci și greșit să facem o istorie a culturii urmărind doar creația elitelor. Selecția autorilor conservatori pe care o opereazã Williams are și rostul de a arăta că limitarea istoriei culturii la asemenea creații, de indiscutabilă valoare, prezintă riscul de a oferi o imagine sărăcită și, în ultimă instanță, neîncăpătoare a conceptului de cultură.” (Dobrescu, 2006, ). În ceea ce privește noua disciplină – studiile cultural - aa pretinde a fi o non-disciplina - o abordare critica radicala pentru intelegerea identitatii rasiale, nationale, sociale si de gen. Această disciplină se recomandă tuturor celor preocupati de ritmul accelerat al culturilor vechi, noi si al celor care sunt pe cale sa se formeze. 

Cultura, în această accepțiune, este totodată tradiție combinată cu activitatea de creație a unor noi înțelesuri, la care participă elitele culturale, dar și oamenii obișnuiți.

Sensul de integrator social al culturii

Cultura, însă, se construieşte în jurul religiei; comunitatea edificată prin religie este forma originară, consacrată a socialului constituit prin comuniune. Erezia, sacrilegiul – crime cu atât mai urmărite social cu cât proximitatea abaterii este mai mare (deosebirile între un catolic şi un protestant sunt mai mari decât cele dintre unul din ei şi un ateu; siiţii şi sunniţii sunt mai suspicioşi unul faţă de celălalt decât faţă de un creştin ortodox etc.) – sunt periculoase pentru că creează breşe în comunitate, breşe ce pot fi lărgite imediat ce atitudinea faţă de schimbare se dovedeşte suficient de tolerantă. Cea mai fină deosebire faţă de observanţa corectă, cea mai mică abatere de la ritual sunt ameninţări reale ale intergităţii comunitare: problema închinării cu două sau cu trei degete a scindat cândva Biserica Ortodoxă a Rusiei.

Rolul imaginarului, al culturii şi mitologiei populare este fundamental pentru societăţile tradiţionale, a căror înţelegere este imposibilă dacă ignorăm imaginarul colectiv, miturile, riturile şi simbolurile. Printre faptele generatoare de socialitate se numără predilect cele generatoare de credinţă. „Sunt sacre acele lucruri în care sălăşluieşte duhul comunităţii şi în care destinul nostru se află în joc: aşa cum e cazul, de pildă, cu sentimentele sexuale, cu atitudinea faţă de copii şi părinţi, cu ritualurile de iniţiere ori cu cele legate de calitatea de membru al comunităţii, în cadrul cărora se formează (...) aşa-zisul noi”, remarcă Roger Scruton (2011, p.19), în analiza întreprinsă asupra culturii moderne, prin care identifică relaţia de filiaţie cultură-cult. Moartea, de pildă, este un fapt generator de credinţă, una dintre cele trei instituţii despre care Giambattista Vico (1725) le-a observat ca făcând parte din toate culturile (alături de religie şi familie), corespunzând unei predispoziţii spirituale generale. Totodată, însă, ea este şi generator de socialitate, aşa cum remarca Roger Scruton (2011, p.18), căci reface solidaritatea grupului: pe de o parte, legându-i laolaltă pe cei care participă la ritual şi, ca atare, ştiu ce să simtă, cum să simtă şi fac acest lucru împreună; pe de altă parte, reintegrează morţii în comunitatea strămoşilor, aşezată alături de a celor vii, dar separată de a acestora prin ritul iniţiatic presupus de oficierea înmormântării.

Religia induce şi presupune totodată o viziune etică (omul este obiect al judecăţii, având responsabilitate pe termen lung) şi siguranţa emoţională pe care o garantează practicarea virtuţii. Virtutea este a şti ce să simţi şi cum să exprimi, iar această învăţătură este condensată în rituri, ritualuri, mituri şi credinţe, aparţinând culturii comune. „Cultura comună îi spune (omului) cum şi ce să simtă, iar făcând asta îi ridică viaţa pe planul etic, unde gândul judecăţii sălăşluieşte în tot ce face” (Scruton, 2011, p. 28).

O funcţie similară o are, conform lui Roger Scruton, şi cultura înaltă: prin artă şi literatură se petrece reîncărcarea sinelui cu imaginaţii şi imaginarii şi, totodată, reîntregirea, reintegrarea sinelui în comunitatea de care aparţine (2011, p. 29); cultura înaltă are ca finalitate definitorie edificarea unei viziuni etice – sau morale – a lumii, asemenea celei pe care o oferea religia, în cadrul culturii comune. Această viziune acordă omului accesul la toate cele trei forme de cunoaştere: a şti că (cunoaşterea faptelor), a şti cum (cunoaşterea mijloacelor) şi, cea mai importantă, a şti ce (cunoaşterea scopurilor). De altfel, în orice epocă în chip firesc religioasă, în cadrul societăţilor aşa-zis tradiţionale, cultura înaltă nu este separată de ritul religios, căci finalitatea lor este aceeaşi.

În epoca modernă, însă, arta, literatura vorbesc despre căderea din paradisul comunităţii, despre însingurare, înstrăinare sau alienare şi despre disperarea sinelui aflat în încercarea de autorestaurare lăuntrică. Odată cu  Iluminismul, scepticismul faţă de autoritate (presupusă implicit şi explicit de viziunea etică sau morală a lumii) se împleteşte cu respectul aproape nelimitat faţă de raţiune şi cu inventarea „libertăţii” umane, adică a modului şi măsurii în care raţiunea se poate afirma ca autor al destinului uman. În 1784, într-un eseu ce a căpătat celebritate, intitulat „Ce este Iluminismul?”, Immanuel Kant spune că Iluminismul înseamnă depăşirea minoratului sau a imaturităţii autoimpuse a umanităţii, adică a incapacităţii (lipsa curajului şi a hotărârii) de a-ţi folosi raţiunea fără îndrumarea altcuiva sau a altceva (Dumnezeu, tradiţie, comunitate). „Iluminismului nu-i trebuie nimic altceva decât libertate; şi libertatea în cauză este cea mai puţin dăunătoare dintre toate, şi anume libertatea de a folosi public raţiunea în toate problemele” (apud. A. C. Grayling, 2009, p. 57.). Susţinerea de către Herder a culturii împotriva civilizaţiei este şi o reacţie la universalismul anunţat de Kant, pentru care natura umană, înnobilată prin libertate şi raţiune, este singurul model uman.

Bibliografie:

Dobrescu, P., 2006. Mesajele comunicării studiile culturale britanice și problemele comunicării. Contribuția lui Raymond Williams în Sociologie românească, vol. IV, nr.4/2006. Disponibil online la

https://www.arsociologie.ro/images/stories/sr/articles/sr_2006_4/SR_2006(4)_144-160_Dobrescu.pdf

Scruton, R., 2011. Cultura pe înțelesul oamenilor inteligenți. București: Humanitas.

Sirghi, A.-M., 2017. Idealul humboldtian și universitatea actuală. Market Watch, 195/iunie 2017. Disponibil online la

http://www.marketwatch.ro/articol/15663/Idealul_humboldian__si_universitatea_actuala/