Organizaţia Mondială a Sănătăţii (World Health Organization) a dezvoltat un nou concept, Profilul de mediu psihosocial, pentru a ajuta deopotrivă profesorii, elevii şi părinţii în demersul de realizare a unui climat pozitiv în şcoli, ca mijloc de ameliorare a calităţii şcolii şi promovare a bunăstării fizice şi mentale a tinerilor (INSP, 2017).

Îngrijorarea multor cadre didactice atunci când este vorba de școlarizarea copiilor cu dificultăți de adaptare, cu cerințe educaționale speciale sau cu traume este legată, în primul rând, de capacitatea personală de recunoaștere a sindromului de stres posttraumatic, tulburărilor de adaptare sau stresului toxic – și abia apoi de capacitatea de gestionare a problemelor care pot apărea în legătură cu acestea. Cu alte cuvinte, cadrele didactice sunt îngrijorate de faptul că nu pot diagnostica corect, eficient și rapid problemele de adaptare ale elevilor în vederea bunei lor integrări. Această preocupare este o supraîncărcare a sarcinii didactice și a responsabilității profesionale, morale și umane a profesorilor. Câtă vreme nu sunt terapeuți, cadrele didactice nu pot fi responsabile de diagnosticarea problemelor sau traumelor psihice sau fizice ale elevilor. În situația în care comportamentul elevilor este atipic, cadrul didactic nu poate face altceva decât să comunice și să recomande, prin mecanismele de referire specifice, consultarea unui psiholog, medic sau consilier care să poată diagnostica și trata corespunzător problemele identificate (UNHCR, 2019: 3).

Totuși, școala și relațiile formate în cadrul școlii pot fi o experiență pozitivă în viața unui copil sau a unui elev, ce pot veni în sprijinul lor pentru a depăși perioadele dificile, pentru a le furniza echilibru și stabilitate, deși acesta este rolul principal al altor instituții socializatoare (în primul rând al familiei și comunității teritoriale) și nu al școlii. Împreună cu ajutorul oferit acasă sau în afara vieții școlare de la părinți, frați, alți membri ai familiei și tutori, mulți copii și elevi pot depăși situațiile dificile cu care se confruntă, fără ajutor suplimentar.

Comportamentul unui copil care a suferit traume sau stres este diferit de comportamentul copiilor care nu au avut asemenea experiențe. Conform specialiștilor, „partea cognitivă” a creierului dă posibilitatea „organizării” gândurilor, în condițiile asigurării timpului necesar pentru a reflecta asupra lucrurilor și pentru a acționa în vederea atingerii rezultatelor. Copiii și elevii care au suferit traume sau stres extrem acționează deseori diferit deoarece creierul lor este copleșit de experiențe violente și stresante care întrerup fluxul normal de prelucrare a informației și a experienței. Ceea ce se întâmplă este faptul că „partea cognitivă" a creierului se oprește, în timp ce părțile care produc răspunsuri emoționale și fizice sunt încă activate. Acest lucru rezultă întrun comportament fizic și emoțional mai puternic decât ar putea fi de așteptat în orice situație dată. „De exemplu, un elev care se află într-o discuție cu altcineva poate să simtă dintr-o dată accese de furie și să lovească un alt copil, fără chiar să realizeze acest lucru, un alt copil ar putea dintr-o dată să acuze dureri abdominale, sau un alt elev ar putea să afișeze un comportament emoțional distant față de toți cei din jurul lui și să refuze angajarea în orice fel de interacțiune” (UNHCR, 2019: 4).

Aspectele de personalitate care pot fi afectate în urma relelor tratamente sunt (după K.Killén, 1997 – apud. Roth, Antal, Baciu, 2007):

a)         Reacţiile emoţionale – Efecte emoţionale imediate: anxietate, frică, confuzie, vinovăţie, furie, neajutorare, depresie cu reacţii de pierdere şi de plâns, letargie, retrăirea traumei în vis, fantezie şi joacă.

b)         Percepţia de sine – Consecinţele imediate: imagine de sine distorsionată şi negativă, o stimă de sine scăzută; copilul ia asupra sa întreaga responsabilitate şi vină; păstrează secretul – sentiment de complicitate – ruşine şi sentimentul că este stigmatizat; lipsa speranţei în cazul în care el povesteşte abuzul şi este blamat; rol parental în familie – putere şi influenţă pentru care nu sunt pregătiţi. Unii copii compensează prin încercarea de a fi întotdeauna buni, în ideea că dacă sunt buni abuzul se va opri.

c)         Reacţiile fizice şi somatice – Efecte imediate: La copii mici pierderea abilităţilor deja dobândite: dureri difuze ca durere de cap, durere abdominală; tulburări gastrointestinale; tulburări de alimentaţie; inabilitate de concentrare; reacţii de frică şi teroare; stare de alertă permanentă; tulburări de memorie şi atenţie.

d)         Efecte în planul sexualităţii – Consecinţe imediate: curiozitate excesivă în ceea ce priveşte activităţile sexuale; încercări repetate de a angaja pe alţii în jocuri sexuale; comportament erotic, se excită repede şi caută plăcerea sexuală; sentimentele sexuale pot fi însoţite de furie, suferinţă, confuzie, control; evită orice fel de contact fizic cu alţii; dezgust în ceea ce priveşte propriul corp şi propria persoană; copilul se disociază de trăirile lui corporale sau se angajează în comportamente autodistructive.

e)         Funcţionarea şi integrarea socială, performanţa socială – Consecinţele imediate pot fi comportament regresiv, copilul pierde unele abilităţi pe care deja le-a stăpânit; poate fi distorsionată dezvoltarea cognitivă; nu se poate juca; probleme de învăţare, de concentrare a atenţiei, tulburări de memorie; tulburări comportamentale la şcoală.

Două strategii de supravieţuire pot fi adoptate în această direcție: „strategia exagerat de bine adaptat” (cei care-şi îndeplinesc cu bine sarcinile, cei care adoptă un rol de îngrijitor, cei pasivi şi retraşi) și „strategia hiperactivă şi distructivă”.

f)          Relaţionare interpersonală – Efectele imediate sunt de tipul incapacității susținerii contactului vizual sau a unui contact vizual deficitar; se poate altera abilitatea de a se relaţiona cu ceilalţi şi de a avea încredere în ei; se poate constata retragerea, izolarea, limitarea contactului sau exagerarea acestuia, abilitatea alterată de conectare cu şi de separare de ceilalți; ambivalenţa severă în legătură cu dependenţa/autonomia şi apropierea /depărtarea de alte persoane, inclusiv colegi sau cadre didactice; capacitatea de negociere, de cooperare şi compromis atenuate sau alterate.

Conform studiilor de specialitate (Roth, Antal, Baciu, 2007), consecinţele pe termen lung asupra capacității de relaționare a copiilor abuzaţi sunt, printre altele, că ei pot învaţa că cei pe care îi iubeşti şi în care ai încredere te vor răni, că abuzul este inevitabil în relaţiile familiale, intime sau în cele profesionale; se vor aştepta la abuz într-o relaţie intimă şi tolerează mult mai mult timp abuzul; ei pot învăţa că interacţiunile umane sunt dureroase, includ o victimă şi un agresor, o diferenţă de putere şi, de obicei, sunt acompaniate de ameninţări, forţare sau coerciţie emoţională; copilul poate privi rolurile de victimă şi agresor ca fiind singurele posibile, inerente relaţiilor familiale sau sociale şi să îl preia pe unul sau altul.

Consecinţele traumelor depind de vârsta copilului. Pe categorii de vîrstă, cele mai frecvente manifestări (după Marjorie Cusick, 1998 – apud. Roth, Antal, Baciu, 2007):

În intervalul 0-3 ani pot apărea deficiențe în dezvoltare (fizică, psihică sau intelectuală, inclusiv în deprinderea reperelor morale), în comunicare (lipsa abilităţilor de utilizare a limbajului, atât a codurilor lingvistice, cât și a celui nonverbal), dezvoltare motorie lentă sau deficitară, emoții extreme (frică sau furie excesivă, coşmaruri/tremur nocturn), comportament regresiv, ticuri (balans al capului sau al trunchiului, clipit, rictus-uri faciale), comportament periculos față de ceilalți sau față de sine (agresiv sau chiar suicidal), teama nedefinită (anxietate, angoasă, frică exagerată față de pericol, panică).

În intervalul 4-8 ani poate apărea manifestarea verbală și raționalizarea fricii şi a mâniei. De asemenea, copii pot avea manifestări de agresivitate în clasă/grupa școlară, stări de plictiseală, lipsă de concentrare, depresie sau comportamente agresive față de sine sau față de colegi/cadre didactice, fuga de acasă sau de la şcoală, lipsă de concentrare și atenție, lipsa motivaţiei de învățare sau performanță școlară.  În mediul familial, copilul poate manifesta nelinişte, veghe sau insomnii, coşmaruri, teama de a merge la culcare.

De la 9 la 13 ani, copiii pot manifesta agresivitate, își pot lovi colegii sau chiar cadrele didactice. În familie își pot lovi mama sau frații mai mici, pot răni sau ucide animale, pot avea stări de depresie, însoțite de sentimente de neputinţă și, în cazurile grave, de tentative suicidare. Tot la aceste vârste poate începe, odată cu deprinderea manevrării banilor, consumul de substanţe care creează dependenţă (alcool şi droguri de diferite feluri), comportamente sexuale deviante. În mediul școlar și social, se întâlnește lipsa relaţiilor pozitive, de colaborare; solidaritatea se manifestă deviant ca implicare în găşti. Poate apărea izolarea autoimpusă, chiulul de la şcoală, minciunile, comportament deviant, delincvent sau antisocial.  (Roth, Antal, Baciu, 2007).

Aceste repere nu fac parte însă din pregătirea cadrelor didactice. De aceea, este foarte importantă dezvoltarea sistemelor de raportare şi a mecanismelor de referire pentru cazurile de traumă a copiilor. „Este necesară eficientizarea cooperării intersectoriale pentru identificarea, referirea, evaluarea, asistența și monitorizarea copiilor victime și potențiale victime ale abuzului prin punerea în aplicare a unor mecanisme clare de cooperare şi prin valorificarea experienţei în domeniu a ţărilor care aplică astfel de mecanisme. Implementarea mecanismelor intersectoriale trebuie să fie evaluată în mod sistematic, în conformitate cu ţintele, cu termenele stabilite şi trebuie să se aloce resurse umane şi financiare corespunzătoare pentru a susţine implementarea acestora”, conform concluziilor specialiștilor în protecția copiilor (CNPAC).

Colaborarea între familie, școală, instituțiile sistemului de drept și a celui social-comunitar este modul recomandat inclusiv de guverne pentru soluționarea eficientă a cazurilor de traumă a copiilor.

Bibliografie:

CNPAC, 2013. Concluzii și Recomandări elaborate în cadrul Conferinței Internaționale „Copiii victime ale violenței: abordare sistematică în prevenire și asistență„ (accesibil online la http://cnpac.org.md/uploaded/Documente%20atasate/concluzii_conferinta.pdf)

Institutul Național de Sănătate Publică, Centrul Național de Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate, 2017. Raportul Național de Sănătate a Copiilor și Tinerilor din ROMÂNIA. (disponibil online la http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp-content/uploads/2018/02/RSC-2017.pdf)

Roth, M., Antal, I., Baciu, D. (2007). Asistența socială și protecția drepturilor copilului. Cluj-Napoca: Univ. Babes Bolyai.

UNHCR, 2019. Orientări metodologice privind activitățile instructiv-educative în cazul copiilor refugiați care se confruntă cu stresul și traumele. (disponibil online la https://www.unhcr.org/ro/wp-content/uploads/sites/23/2019/11/RO-Orientari-privind-stresul-si-trauma.pdf)