Probleme achizitiei limbajului este una de importanta deosebita. In vederea elucidarii ei s-au elaborat mai multe teorii ce urmeaza cateva directii principale:

1.Teoria invatarii propusa de catre Skinner

 sustine ca insusirea limbajului apare ca rezultat al unui proces de conditionare operanta, care consta inprincipal in aceea ca daca un copil face ceva care sa-I placa atunci exista o probabilitate mai mare sa faca acel lucru din nou. Skinner a luat ca punct de plecare ganguritul copilului. Cand un copil gangureste produce intreaga gama de foneme pe care le folosesc fiintele umane din intreaga lume, unele dintre ele nefiind prezente in limba sa.In cursul acestui proces ajunge sa lege intampator cateva foneme pe care parintii sai le considera a fi primul cuvant si-l incurajeaza prin repetare, ceea ce antrneaza repetarea lui de catre copil cu mai mare frecventa. Treptat printr-un proces de incercare si eroare copilul ajunge sa-ti formeze din ce in ce mai multe cuvinte si sa le pronunte la momentul oportun, extinzandu-si vocabularul si semnificatia cuvintelor. Teoria skinneriana este reductionista si nu poate sa epuizeze intreaga complexitate a limbajului.

2. Teoria nativistă, sustinută de Chomsky

se opune explicatiilor oferite de Skinner, pune in evidenta probabilitatea unei predispozitii biologice de achizitie a limbajului. El sustine ca oamenii poseda un mecanism cerebral innascut pe care l-a denumit mecanism de achizitie a limbajului. Acest mecanism contine anumite informatii despre structura limbajului ce este folosit pe masura ce copilul se maturizeaza. La un anumit nivel, toate limbile au elemente comune pe care Chomsky le denumeste universalii lingvistice – ele se leafa de existenta substantivelo, adjectivelor, verbelor etc.comune tuturor limbilor.Aceste universalii se regasesc la nivelul structural profund al limbilor, copilul are o constiinta innascuta a acestor universalii.Diferentele existente intre limbi se afla la suprafata structurii.

Lenneberg, pornind de la teoria chomskiana sustine necesitatea insusirii limbajului intr-o perioada specifica, denumita critica, situata pentru limbaj inainte de pubertate. Ulterior potentialiatea de achizitie a limbajului se diminueaza pana la pierdere deoarece zonele implicate in functionarea limbajului devin mai rigide si mai inflexibile. Teoria a fost pusa sub semnul intrebarii de cazurile care s-au gasit dupa depasirea acestei perioade critice, cazuri care prin influenta sociala deosebita au reusit sa achizitioneze totusi limbajul. Nimeni nu contesta, cu toate acestea existenta unei tendinte mostenite de deprindere a limbajului dar azi ea nu mai e perceputa ca actionand automat si independent ci sub influenta factorilor cognitivi si sociali.

3. Teoria socială Bandura.

Teoria învăţării sociale explică procesele prin care: se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament, se iniţiază comportamentele şi se menţin pattern-urile de comportament. Deoarece învățarea socială se manifestă prin capacitatea de a reproduce un comportament observat, se cuvine să o asimilăm imitației amânate, această învațare sociala se diferențiază de celelalte forme de învățare prin faptul că un comportament poate fi învâțat să fie efectuat și, cu atât mai mult, fară ca subiectul să fie supus nici unui fel de întărire.

Cel mai cunoscut psiholog care a abordat această teorie este Albert Bandura care a

aplicat teoria învăţării sociale în studierea agresivității.

 

Abordarea din perspectiva invatarii sugereaza ca limbajul este achizitionat prin influenta mediului ce actioneaza asupra noastra prin intariri pozitive si negative. Teoria nativista indica faptul ca mediul are o influenta relativ redusa, dominanta fiind tendinta innascuta de asimilare a limbajului. Teoria sociala subliniaza importanta interactiunilor sociale dintre copil si oamenii din jur. Ea postuleaza faptul ca un copil trebuie sa stapaneasca contextul social si apoi sa adauge limbajul la repertoriul sau.

Din punctul de vedere al dezvoltarii psihologice, adaptarea este atât un indicator, cât si un efect al acesteia, rezultat al procesului de diferentiere si organizare prin care se realizeaza atât echilibrul intern, cât si adaptarea externa. Astfel se explica situatiile de inadaptare manifestate prin comportamente specifice, prin starile de dezechilibru intren al unui individ real si activ în comparatie cu unul primitor al contrângerilor la care trebuie doar sa se supuna. Fiecare individ este motorul prorpiei adasptari, care va avea o dinamica relativ comuna tuturor si rezultate secifice fiecaruia. Exista pentru fiecare copil perioade si conjuncturi maximal favorabile internalizarii constrângerilor externe.

Conform lui Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele adecvate. Teoria sa susţine că dacă orice schimbare de comportament implică o

schimbare cognitivă,

Bibliografie:

              Mitrofan Iolanda, (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi

 

Perron, R, Les enfantes inadaptes, Paris, PUF, 1992.

     Neveanu, Popescu. (1997). Psihologie generală. Bucureşti: E.D.P.R.A.