Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau audiovizualul informează în permanenţă cu privire la manifestări diverse ale acestui fenomen. Apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi devine, adesea, un lucru obişnuit, cu care semenii coexistă fără măcar a se mai sesiza asupra pericolului. Chiar dacă reprezintă o problemă delicată, punerea sub control a fenomenului violenţei nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi posibilităţile de prevenire. Problema violenţei în şcoală poate şi trebuie să devină o temă de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în actul educaţional.
În România există foarte puţine date statistice care să releve prevalenţa hărţuirii şi violenţei în mediul şcolar, cu toate că la nivel empiric se cunoaşte că acest fenomen este în continuă creştere la noi în ţară, existând o multitudine de cazuri de violenţă în şcoli mediatizate prin presa scrisă şi audio-vizual. Violenţa în şcoli este de asemenea considerată ca fiind un comportament învăţat fiind tangenţial identificată, în special, în legătură cu violenţa adulţilor faţă de copii, făcându-se asocierea între familia disfuncţională şi comportamentul potenţial violent al copiilor proveniţi din aceste tipuri de familii. Pentru a putea derula programe de prevenţie şi intervenţie este importantă înţelegerea fenomenului de hărţuire şi violenţă în şcoli şi caracteristicile atât ale agresorilor cât şi ale victimelor.
Violenţa şcolară se impune din ce în ce mai mult în atenţia societăţii contemporane şi mai ales în cea a unor instituţii specializate şi a unor organizaţii nonguvernamentale, sensibilizate de amploarea de necontestat pe care acest fenomen o capătă, chiar în absenţa unor statistici riguroase şi comparabile, la diferite nivele de globalizare. O diversitate de forme de violenţă, uşoară sau moderată, dar şi de evenimente tragice, aduse la cunoştinţa publicului, reprezintă expresia vizibilă a unui stil de relaţionare şi a unui comportament social care valorizează violenţa, în detrimentul unor strategii de gestionare şi rezolvare a conflictelor.
Societatea, în ansamblul ei, dar în mod diferenţiat, percepe cu nelinişte creşterea acestui fenomen, incluzându-l în problematica complexă a violenţei juvenile, considerându-l un factor care fragilizează sau împiedică o societate care se doreşte democratică. Nu este un fenomen nou, dar, în trecut, ea s-a manifestat mai degrabă în spaţiul relativ autonom al şcolii; actualmente, lumea şcolii a dobândit permeabilitate crescută, ca şi transparenţă instituţională, asimilând tensiunile şi dificultăţile cu care se confruntă societăţile contemporane. În contextul european se acceptă şi se promovează ideea că şcoala trebuie să fie un spaţiu privilegiat, al securităţii, liber de conflicte şi de manifestări ale violenţei societale.
Abordarea violenţei în şcoli, ca formă de violenţă, trebuie să ia în considerare trei factori: violenţa, şcoala, vârsta. Ca atare, din acestă abordare se exclud copiii necuprinşi în vreo formă de educaţie, deşi ei pot fi la vârsta şcolarizării. De asemenea deşi vârsta este o variabilă importantă, violenţa şcolară nu este asociată cu delincvenţa juvenilă, decât în măsura în care faptele penale ale tinerilor au loc în perimetrul şcolii sau cel mult în vecinătatea acesteia, infractorii având statut de elev. În acest ultim caz, violenţa în şcoli poate fi considerată violenţă juvenilă instituţională, iar fenomenul violenţei şcolare integrat în criminalitatea tinerilor.
Violenţa şcolară poate fi considerată drept o parte a delincvenţei juvenile, ea urmând şi contribuind la acesta.
Tipologii ale violenţei şcolare
Astăzi se acceptă o definiţie largă a violenţei şcolare, incluzând, în afara delincvenţei, fapte care nu sunt în mod necesar penalizabile sau care scapă semnalărilor judiciare. Se susţine ideea de a se ţine seama de opinia victimelor în definirea acestui tip de violenţă, care este atât agresiune brutală şi haotică, cât şi repetarea multor evenimente stresante, rar penalizate. Definirea violenţei ca fenomen social, cât şi definirea violenţei şcolare ca formă particulară a violenţei este un proces continuu, susţinut de concepţia despre violenţă şi de rezultatele unor abordări sistematice, consecutive impunerii acestui fenomen atenţiei specialiştilor şi opiniei publice.
Definiţia propusă de OMS (Raportul mondial asupra violenţei şi sănătăţii, Geneva, 2002) violenţei cotidiene face referire la “ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice sau a puterii contra propriei personae, contra altuia sau contra unui grup sau comunităţi care antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie sau privaţiuni”. Sunt excluse toate evenimentele accidentale, numai dacă acestea nu implică intenţia de a ucide sau de a răni, dar se includ actele bazate pe o relaţie de putere exprimată prin intimidare, ameninţare sau, invers, neglijenţă şi omisiune. Acest aspect pare să se aplice la contextul instituţional al şcolii în care tradiţia ierarhiei eduactori-elevi, elevi-elevi, rămâne o realitate generatoare de stări conflictuale şi manifestări violente. Vettenburg a susţinut decentrarea de pe agresor şi lege şi centrarea pe victimă, astfel încât să se pornească de la punctele de vedere ale acesteia în definirea termenului de violenţă. Acesta consideră că există trei forme de violenţă în şcoli: devianţa tolerată sau violenţa juvenilă normală; violenţa socială, în care şcoala însăşi este victima violenţei manifestate în societate, la nivel general (aspect invocat adesea pentru a se elibera şcoala de orice responsabilitate) şi violenţa anti-şcoală (distrugerea echipamentelor, vandalism, insultă şi agresivitate faţă de profesori) (ISE-UNICEF, 2005).
Violenţa în şcoli apare ca un tip particular de violenţă instituţională, care poate lua următoarele forme: pedeapsă fizică, restricţie fizică, constrângere solitară şi orice formă de izolare, obligaţie de a purta vestimentaţie restrictivă, restricţii alimentare, restricţii sau refuzul de a avea contacte cu membrii familiei sau cu prietenii, abuzul verbal şi sarcasmul.
Conform unei alte clasificări (J. C. Chesnais, cf. D. Sălăvăstru, 2004), violenţa cuprinde următoarele tipuri: - violenţa fizică, care include faptele de gravitate maximă: omoruri voluntare sau tentative de omor, violuri, lovituri şi răniri voluntare grave, furturi armate sau cu uz de violenţă, vătămări corporale, tâlhării; - violenţa economică, forma care afectează bunurile materiale (distrugeri, degradri de bunuri);- violenţa morală care îmbracă forme ce pot fi puse în relaţie cu conceptul de autoritate şi raporturile de dominaţie.
Dintre cele trei tipuri de violenţă identificate de autor, acesta acceptă ca formă reală a violenţei numai violenţa fizică, considerând că punerea în discuţie a violenţei morale este „un abuz de limbaj propriu unor intelectuali occidentali, prea confortabil instalaţi în viaţă pentru a cunoaşte lumea obscură a mizeriei si a crimei”. Este o reprezentare care ia în considerare numai formele cele mai dure ale violenţei, şi anume cele care intră sub incidenţa legii.
Pornind de la diferitele tipologii şi forme de manifestare ale violenţei, lucrarea încearcă să cuprindă aceste forme sub care sunt diagnosticate manifestările de violenţă, de la cele privind abaterile de la programul şcolar (întârzieri, absenţe de la ore), până la violenţa morală sau verbală şi violenţa fizică.
Surse ale hărţuirii şi violenţei în mediul şcolar
· Factorul familial
Cercetările în ceea ce priveşte implicarea factorului familial în comportamentul agresiv confirmă faptul ca adolescenţii agresivi provin, de regulă, din familii în care părinţii înşişi sunt agresivi, şi metodele disciplinare sunt ne adecvate, fiind deseori brutale. Studiile privind relaţiile dintre tatăl tiran şi adolescenţi menţionează faptul ca adeseori pot avea loc conflicte, care pot sfârşi printr-o ruptură a relaţiilor cu părinţii şi fuga de acasă a adolescentului precum şi prin vagabondaj.
Tinerii care sunt deseori victime ale hărţuirii şi violenţei provin în special din familii hiper-protective în care părinţii sunt cei care îndeplinesc toate nevoile copiilor, îi controlează, nu-i lasă să-şi creeze propriul lor grup de prieteni, familia ţinând locul colegilor de la şcoală, a prietenilor din faţa blocului, a prietenului celui mai bun şi aşa mai departe. Aceşti tineri devin dezadaptaţi şi izolaţi social, ei nu ştiu să ia decizii în situaţii problematice, să reacţioneze în anumite situaţii de viaţă, să se adapteze la diferiţi factori de mediu.
· Factorul social
Mediul social conţine numeroase surse de influenţă de natură să inducă, să stimuleze şi să întreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate in educaţie. Pentru ţările fost comuniste, creşterea violenţei în general, nu numai a violenţei şcolare, este pusă pe seama unui complex de factori precum: liberalizarea mas-mediei, lipsa exerciţiului democratic, creşterea libertăţii generale de mişcare, slăbirea autorităţii statului şi a instituţiilor angajate în respectarea legii, accesul la mijloace de agresiune.
Conjunctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep sa se îndoiască de eficacitatea şcolii, de utilitatea ştiinţei. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât constată că şcoala nu îi asigură inserţia profesională. Valorile tradiţionale promovate în şcoală – munca, meritul, efortul – cunosc o degradare vizibilă. Un mediu social în criză afectează profund dezvoltarea personalităţii adolescentului şi a individului, în general.
· Factorul individual
Un factor important al comportamentelor agresive este intoleranţa la frustrare. Starea de frustrare se manifestă printr-o emotivitate mărită, şi în funcţie de temperamentul individului, de structura sa afectivă, se poate ajunge la un comportament violent, individul ne mai ţinând seama de normele şi valorile fixate de societate. Frustrarea afectivă este una din cauzele cele mai frecvente ale problemelor de comportament. În urma efectuării unui studiu longitudinal asupra evoluţiei copiilor cu dificultăţi de comportament s-a descoperit prezenţa acestui factor in etiologia fenomenului într-o proporţie de 82 % din cazuri. Dobândirea toleranţei la frustrare depinde de nivelul de autocontrol, de temperament dar şi de norma de internalitate.
Factorii individuali ce ţin de personalitatea victimei fac referire la tipurile de interacţiuni cu ceilalţi; persoanele care pot devenii uşor ţinta hărţuiri şi agresiunii sunt persoane retrase, izolate social, anxioase, cu slabe abilităţi de comunicare, nu au deprinderi sociale bine dezvoltate, sunt submisive. În acelaşi timp persoanele dispuse spre a fi ţinta agresorilor trăiesc sentimente de inferioritate în relaţie cu ceilalţi, stimă de sine scăzută, imagine de sine negativă, lipsa sau slabe metode de coping şi incapabilitatea de-a face faţă propriilor probleme. De asemenea sunt emotivi şi se auto culpabilizează pentru ceea ce li se întâmplă.
· Şcoala ca sursă de violenţă
Sursele hărţuirii şi agresivităţii în şcolii sunt specifice pentru România, concludente fiind rezultatele cercetării „Violenţa în Şcoli” realizate în 2005 de UNESCO în şcolile şi liceele din România şi coordonată de doamna Aurora Liiceanu. În urma acestei cercetării sau obţinut următoarele rezultate în ceea ce priveşte violenţa în mediul şcolar românesc.
O primă sursă se referă la deficienţele de comunicare, ca o sursă fundamentală a hărţuirii şi violenţei în şcoli. Cei mai mulţi elevi investigaţi argumentează comportamentul violent prin faptul ca unii profesori nu sunt deschişi la comunicare. Cel puţin în această privinţă, toţi actorii investigaţi semnalizează comunicarea ca fiind cea mai tangibilă şi acută problemă a şcolii din care fac parte. Este evident ca elevii au aşteptări mult mai ridicate privind relaţia lor cu profesorii, doresc ca aceştia sa fie mai deschişi, mai direcţi, mai apropiaţi de problemele lor.
Altă sursă identificată este evaluarea rezultatelor elevilor şi climatul de competiţie – cauze ale frustrărilor elevilor. În ciuda eforturilor de reformă a sistemului de evaluare a rezultatelor şcolare din ultimii ani (introducerea calificativelor, luarea în considerare a mediei de absolvire la examenele naţionale şi la cele de admitere în învăţământul superior, încercările de introducere a unui portofoliu de educaţie permanentă), investigaţia de faţă arată că evaluarea continuă este o sursă de stres şi frustrare pentru elevi.
Peste jumătate dintre elevii investigaţi apreciază că unii profesori nu le evaluează corect rezultatele. Consilierii şi directorii implicaţii în studiu sunt de părere că subiectivitatea în evaluare poate fi cauza posibilă a violenţei elevilor, dar, în opinia acestora, incidenţa acestei cauze nu este la fel de importantă.
O alta cauză a violenţei, în opinia elevilor, este impunerea cu orice preţ a autorităţii profesorului. Mai mult de 40% dintre elevii investigaţi resimt impunerea autorităţii profesorului ca o sursă importantă a reacţiilor de tip violent. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât opinia lor, în legătură cu profesionalismul şi pregătirea cadrelor didactice (componenta importantă a autorităţii profesorului) este de multe ori destul de critică. Astfel, 35,4% dintre elevii investigaţi consideră că profesorii nu sunt suficient de bine pregătiţi, în timp ce peste 20% sunt rezervaţi în a exprima o opinie în aceasta privinţă.
Violenţa şcolară se impune din ce în ce mai mult în atenţia societăţii contemporane şi mai ales în cea a unor instituţii specializate şi a unor organizaţii nonguvernamentale.
Referințe bibliografice:
1. Păun, E, Şcoala- abordare psihopedagogică, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
2. Petcu, M., Delincvenţa – repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992
3. Rădulescu, S., Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998
4. Roşan, A., Violenţa juvenilă şcolară. Teorie, prevenţie şi intervenţie integrativă, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006
5. Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2004