Psihologul care va fundamenta din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor în perechi de trăsături polare va fi Carl Gustav Jung. El arată că asa cum în viaţă, în natura, în societate intalnim fenomene polare (viaţă-moarte, sănătate-boală, zi-noate) tot aşa şi personalitatea umană este diferit orientată; fie spre afară, spre exterior, fie spre propria sa interioritate subiectivă, primii fiind numiţi extravertiţi, iar ceilalti introvertiţi. Persoanele la care aceste orientări nu sunt evidente, echilibrul lor fiind nota lor distinctivă, poartă denumirea de ambivert.

 

Extravertiţii sunt înclinaţi catre dinamismul vieţii practice, catre circumstanţele externe, fiind de aceea mai sociabili, comunicativi şi usor adaptabili, vioi şi expresivi.

Intovertitii se îndepartează de obiecte pentru a se concentra asupra psihicului propriu, de unde tendinţa de izolare, de închidere în sine.

 Mai sunt dezbatute şi alte clasificări, dar rămâne ca punct de referinţă aceasta a lui C.G.Jung.

De-a lungul timpului s-a încercat şi chair s-au stabilit mai multe tipuri temperamentale, s-au facut clasificări şi s-a încercat încadrarea oamenilor într-o anumită tipologie, relativ dominantă. De aceea ne propunem şi noi să facem o incursiune în rândul acestor tipologii pe care sperăm să le găsiţi dacă nu folositoare, măcar interesante.

 Aceste tipologii pornesc de la luarea în considerare a unor substanţe existente în corpul omenesc. Dat fiind faptul că aceste substanţe pot fi lichide sau solide, au fost elaborate tipologii corespunzătoare. Hipocrate şi Galenus au pus bazele clasificării temperamentelor diferitelor umori prezente în corpul omenesc (sânge, limfă, bila galbenă, bila neagră). Ei credeau că amestecul potrivit, temperat (de unde şi termenul de temperament) al acestor substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la temperament perfect, în timp ce excesul unei umori produce temperamete imperfecte.

Dacă la o persoană predomină sîngele, deci irigaţia bogată, vasele dilatate, pulsul amplu şi plin, aceasta va avea faţa destinsă, surâzătoare, fericită, va fi destinsă, satisfacută, optimistă.

Când predomină limfa cu funcţii încetinite şi amorţite, faţa va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar psihocomportamental persoana respectivă va fi lentă, răbădatoare, inertă.

Predominantă bilei galbene, produsă de ficat, revărsată în sânge, se asociază cu faţa rigidă, cu proeminenţa oaselor frunţii, arcadelor, nasului, persoanele respective fiind violente, pasionante, impulsive.

La persoanele la care organismul este impregnat de bilă neagră care generează intensitatea şi profunzimea reacţiilor nervoase, faţa va fi zveltă, delicată, ochii plecaţi, gura amară, iar psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre interiorizare, autoanaliză, concentrare. Pentru cunoaşterea tipului temperamental se poate utiliza observaţia şi autoobservarea comportamentului în situaţii cu diferite grade de dificultate şi noutate. Există mai multe grile de observaţie; una dintre ele sugerează că se poate determina tipul dominant de ANS, astfel (Radu, 1991):

- Forţa proceselor nervoase se determină în funcţie de capacitatea de lucru, rezistenţa la suprasolicitare, la stres, raportul dintre nivelul mobilizării energetice şi dificultatea sarcinii, instalarea oboselii şi refacerea după efort, nivelul pragurilor senzoriale;

- Echilibrul proceselor nervoase se determină în funcţie de ritmul activităţii (constant sau neuniform), efectele suprapunerii sarcinilor, manifestările în situaţii de aşteptare, stăpânire de sine;

- Mobilitatea proceselor nervoase se determină în funcţie de capacitatea de adaptare, de uşurinţa formării noilor reacţii, de nivelul mobilităţii verbale şi motorii, de rapiditatea trecerii de la repaus la activitate şi invers.

În realitate, nu se întâlnesc tipuri pure: modelele prezentate servesc doar unor scopuri de orientare şi nu au valoare absolută. Mulţi indivizi se situează spre valori de mijloc şi nu pot fi încadraţi în parametrii nici uneia din tipologiile prezentate. Identificarea temperamentului se poate realiza şi prin folosirea chestionarelor. Dimensiunile sondate prin chestionar sunt: emotivitatea, activitatea, secundaritatea, câmpul de conştiinţă, polaritatea, abilitatea, interesele senzoriale, tandreţea şi pasiunea intelectuală.

 Tipurile de activitate nervoasă superioară

Manifestările temperamentale ale persoanei sunt de origine organică, neurofiziologică. În esenţă, tipurile de temperament sunt determinate de sistemul nervos central care asigură coordonarea integrală a proceselor organice, care reglează şi conduita omului. Există trei însuşiri fundamentale ale sistemului nervos central ce se exprimă în activitatea nervoasă superioară. Acestea sunt:

- Forţa sau energia dependentă de substanţele funcţionale din alcătuirea neuronului;

- Mobilitatea exprimată în viteza cu care se consumă şi se regenerează respectivele substanţe funcţionale;

- Echilibrul proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia.

Conform concepţiei lui K. Leonhard şi avându-se în vedere „accentuarea” sau intensificarea trăsăturilor de personalitate, tinzându-se spre patologic dar neajungându-se la acesta), tipurile temperamentale sunt: hiperperseverent, hiperexact, demonstrativ, nestăpânit, hipertimic, distimic (posomorât), labil afectiv, emotiv, exaltat, anxios, introvertit, extravertit. Paul Popescu Neveanu, în 1972, a realizat o combinaţie între aceste tipuri.

Aşadar, temperamentul se referă la o serie de particularităţi şi trăsături înnăscute care sunt premise importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane. În ceea ce priveşte aspectele formale ale personalităţii, temperamentele nu se află în relaţie cu aptitudinile, fapt evidenţiat de existenţe unor persoane (elevi) cu performanţe deosebite aparţinând tuturor structurilor temperamentale.

După Jung şi Eysenck (luând în considerare raportul individ – mediu) există: extravertiţi, introvertiţi şi ambiverţi.

Heymans şi Wiersma stabilesc existenţa următoarelor tipuri temperamentale (având în vedere emotivitatea şi activitatea):

–  Coleric (emotiv, activ, primar, trăieşte puternic prezentul);

–  Pasionat (emotiv, activ, secundar, rămâne sub influenţa impresiilor trecute);

–  Nervos (emotiv, nonactiv, primar);

–  Sentimental (emotiv, nonactiv, secundar);

–  Sangvin (nonemotiv, activ, primar);

–  Flegmatic (nonemotiv, activ, secundar);

–  Amorf (nonemotiv, noactiv, primar);

–  Apatic (nonemotiv, nonactiv, secundar).

Astfel, pentru un educator este important să se stabilească dacă un copil este activ sau nu şi dacă este emotiv sau nu. Dacă un copil este activ, el ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi leneş şi fără iniţiativă. De asemenea, dacă este emotiv, va avea reacţii emoţionale puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face iar dacă este nonemotiv, aceste reacţii vor fi minime. Deoarece aceste caracteristici sunt destul de evidente în comportamentul copiilor încă de la vârste mici, profesorii pot lua măsurile necesare stimulării, utilizării şi controlului acestora. Astfel, pentru copiii activi, este necesară orientarea lor spre activităţi utile, valorizate biosocial şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, în timp cei inactivi au nevoie de o stimulare constantă, bine dozată şi de un program de lucru strict supravegheat. Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru temperamentele neemotive şi inactive, în timp ce pentru alte tipuri, efectele muncii în echipă sunt discutabile; sentimentalii, spre exemplu, se integrează mai greu în grup şi preferă să lucreze singuri.

Există o relaţie între temperament și conduită.Copiii (elevii) se diferenţiază printr-o mare diversitate de portrete temperamentale.

Există copii vioi, expansivi, comunicativi, extrovertiţi, precum şi copii interiorizaţi, retraşi, lenţi, timizi, introvertiţi. Alţii sunt cu excedent de energie, nu se pot stăpâni, nu se pot încadra uşor în norme şi în cadrul organizat al activităţii educaţionale, vorbesc fără să fi fost întrebaţi, intervin în toate problemele şi tind să treacă în faţa celorlalţi. La lecţii, unii doresc să răspundă chiar şi atunci când nu ştiu, alţii, chiar şi atunci când cunosc cu siguranţă răspunsul corect rămân tăcuţi, interiorizaţi şi nu doresc să se afirme. Există copii care pun în aplicare prompt cerinţele părinţilor sau ale profesorului, alţii manifestă rezerve şi meditează mult înainte de a acţiona.

 Sunt copii care recurg la toate mijloacele pentru a se adapta situaţiei, pentru a-şi atinge scopurile – inclusiv la violenţă, la bătaie, altora le place expectativa şi aşteaptă rezolvarea de la sine a problemelor, chiar dacă ei sunt cei mai indicaţi să le soluţioneze.

Toate aceste manifestări ţin de temperament, sunt o realitate psihică vie, o faţetă a interacţiunilor din cadrul sociogrupurilor şcolarilor mici – grefată pe o realitate biologică, naturală, deci sunt moştenite pe o cale ereditară.

Toate prezintă importanţă în educaţie.Treptat, fiind supus proceselor de socializare, de enculturaţie, de învăţare cognitivă, verbală, perceptivă, afectivă, religioasă, morală, copilul – pe măsură ce înaintează în vârstă – îşi combină însuşirile tipologice, particularităţile sistemului său nervos cu influenţele situaţiilor de viaţă, ale factorilor educaţionali formali şi informali. Influenţele modelatoare ale mediului socio-moral, ale presiunii normelor, ale educaţiei vor încadra expresiile temperamentale ale copilului în limite admise social.

 

Referințe bibliografice:

-              Zlate, M. şi Zlate C. (1982), Cunoaşterea şi activitatea grupurilor scolare. Bucureşti: Editura Politică.

-              Zlate, Mielu. (2004). Eul şi personalitatea. Editura Trei.

-              Zlate, Mielu şi Neveanu, Popescu. (1987). Psihologie şcolară. Bucureşti: Editura Universităţii.

-              Petroman, P. (2001). Devenirea psihologiei. Timişoara: Editura Eurobit.