În linia pedagogiei „naturale”, cu mici atingeri cu filosofia pedagogice a lui J.J. Rousseau, Simion Mehedinți Soveja este un autor ale cărui principii pedagogice nu pot fi ignorate de niciun autor al acestui domeniu român.
Pe scurt, aceste principii în funcție de care Simion Mehedinți recomandă, în lucrarea apărută prima dată în 1918, metoda educațională pe care o denumește sumar „școala muncii” sunt următoarele:
1. „Singura creștere sănătoasă e aceea pe care o dă unui popor munca sa de toate zilele” (2006, p.23). Copiii familiilor cu avere, care nu trebuie să muncească, sau copiii ai căror părinți îi menajează, scutindu-i de muncă, care desfășoară activități nelucrative sau care numai simulează munca cresc defectuos trupește și sufletește.
2. „În orice familie, creșterea este cu atât mai bună cu cât numărul copiilor este mai mare” (2006, p.24). Atenția și resursele părintești focalizate asupra unui număr mic de copii le stingheresc acestora buna dezvoltare; dimpotrivă, numărul mare de copii, dimensiunea mare a familiei, îi face pe părinți să nu se mai concentreze individual pe fiecare, irosind timp și resurse, ci să administreze cu responsabilitate întreaga unitate a gospodăriei. Copiii, la rândul lor, nu se vor percepe numai ca niște individualități unice, care sunt scrutate de părinți pentru a le detecta performanțele și eșecurile, ci ca membri ai unei unități mai mari, în care meritele și nereușitele presupun contribuția tuturor și sunt împărțite între toți. Integrarea lor în comunitatea familială, anticipând integrarea în societate, este mai puternică și mai eficace.
3. „Însăși valoarea părinților este proporțională cu numărul copiilor” (2006, p.25). Părinții cu mai mulți copii nu mai au de-a face cu și nu se mai focalizează pe copil, ca individ aparte, diferit de ei, cu ciudățenii de personalitate și de comportament, pe care îl așteaptă nerăbdători să crească și căruia îi atribuie încă de mic valori ale maturității; ci acești părinți cunosc copilăria, ca o categorie existențială și socio-culturală în sine, la care se raportează cu deferență și afecțiune. A face mulți copii, pe de altă parte, presupune renunțarea la confortul maturității autosuficiente și acceptarea unor stiluri și moduri de viață diferite, copilărești. „Omenie adevărată, fără dragoste de copii, este cu neputință”, spune Simion Mehedinți, deplângându-i pe cei care își drămuiesc omenia și pun limite copilăriei, limitându-și numărul de urmași. (2006, p.25).
4. „Valoarea unui popor este proporțională cu numărul fmiliilor normale, adică a celor cu copii numeroși” (2006, p.25). Prima legătură cu această idee este una demografică: populațiile îmbătrânite, lipsite de vitalitate, sunt în mod natural inferioare populațiilor tinere, în care numărul de copii și tineri îl depășește pe cel al bătrânilor. Pe de altă parte, este implicată aici și o problemă a valorilor și a puterii sociale: atunci când maturii și vârstnicii dintr-o societate sunt dominanți, chiar dacă ei își însușesc (așa cum se întâmplă în societatea cotemporană) valori ale tinerilor (sănătate, vioiciune, deschidere, frumusețe, curiozitate, dinamism, erotism etc.), orientarea lor este una preponderent gerontocratică. Ei vor urmări maximizarea beneficiilor sociale pe durata existenței lor, fiind prea puțin orientați spre viitorul mai îndepărtat.
5. „Valoarea unei școli se măsoară după numărul elementelor alese, pe care ea le descoperă și le pune în circulație” (2006, p.26). În pofida ideii destul de răspândite că școala creează caractere, personalități, aptitudini, realitatea este, spune Mehedinți, că școala nu poate decât să modeleze ceea ce ar trebui să fie deja edificat în familie. Nu numai vârfurile trebuie selectate și promovate, ci toți copiii, indiferent de aptitudinile lor naturale, pot fi încurajați și integrați, în mod folositor, în societate.
6. „Valoarea unui stat este proporțională cu organizarea științifică a educației maselor, în vederea menirii istorice a fiecărei națiuni” (2006, p.27). Nu există școli ori învățământ universal, ci fiecare popor trebuie să-și construiască, conștient de propriile sale resurse și nevoi, un sistem de învățământ propriu. Acest învățământ trebuie să să sprijine pe cunoașterea etnografică, a specificului societății pentru care lucrează; orice alte criterii științifice de organizare a activității școlare sunt bune, dar devin cu ușurință inutilizabile în lipsa orientării în spațiul culturii de apartenență.
Date fiind aceste principii, Simion Mehedinți statuează primordialitatea metodei exprienței lucrative în educarea copiilor în zonele defavorizate. De vreme ce evoluția umanității s-a făcut prin muncă și unealtă , educarea copiilor trebuie să urmeze aceleași trepte: „întâi să muncim, apoi să citim” (2006, p. 47). De reținut este că munca nu trebuie confundată cu simulacrul muncii sau cu joaca, care nu este altceva decât „o îndrumare spre muncă”. De asemenea, importantă în educație este eliminarea brutalității și spropierea cu iubire de copil.
De aceea, legăturile privilegiate prin care copilul poate fi bine educat sunt cu femeia și cu animalele. Copilul este primul și cel mai bun îmblânzitor de animale, iar legătura lui cu ființele însuflețite, mai ales când acestea depind, într-o oarecare măsură, de îngrijirea lui, îi stimulează afecțiunea, dar și responsabilitatea, grija, devotamentul. Legătura cu femeia, cu mama în primul rând, considerată educator prin vocație („educatoarea genului omenesc”) este cheia unei educații corecte. Mehedinți nu se sfiește să afirme că este necesar în nou matriarhat, ale cărui beneficii ar fi evidente și în pregătirea copiilor. „Fiindcă femeia a fost cel dintâi muncitor și ea este cea care a unit pentru întâiași dată în ființa ei cei doi mari factori educativi: munca și iubirea, ea are și azi pasul întâi în educație” (2006, p. 121).
Modurile concrete în care aceasă educație poate fi realizată în familie sunt munca în gospodărie, adică în casă, în grădină și cu animalele. Desigur, familiile din sat sunt mai favorabile bunei creșteri decât celei din oraș. Copilul, ca muncitor de vocație, urmărește activitatea părinților și încearcă să o imite: el este oglinda vredniciei și specializării părinților, iar implicarea lui în sarcinile acestora nu trebuie oprită, descirajată sau amânată, ci trebuie adaptată puterilor sale.
Școala contrazice, din păcate, în modul său de organizare și în conținutul său chiar, această educație prin experiența lucrativă pe care copilul o deprinde acasă; integrării în viață prin educația domestică i se va alătura, prin educația școlară, detașarea de viața reală, înlocuirea faptelor cu vorbele, examinările lipsite de consistență. „În afară de munca efectivă, toate căile educației sunt false și, deci, primejdioase” (2006, p. 174). Singurul lucru pe care educatorii școlari îl pot face pentru a nu pierde contactul copiilor cu munca este preluarea valorilor și chiar al comportamentelor experienței concrete: înainte de toate, educatorul trebuie să fie cunoscut de elevii săi ca un lucrător vrednic.
Bibliografie:
Mehedinți Soveja, S, 2006, Altă creștere – Școala muncii. Craiova: Ed. Axia