Sistemul de învățământ tradițional s-a lovit în nenumărate rânduri de reproșuri ale familiei, comunității sau diferitelor altor grupuri sociale și profesionale. Aceste reproșuri se legau de standardizarea, uniformizarea educației presupusă de sistematizarea și centralizarea învățământului de stat. Din aceste reproșuri s-au coagulat câteva sisteme alternative de educație. Unele dintre cele mai bine articulate este sistemul proiectat de Maria Montessori (1870-1952).

Medic psihiatru la origine (prima femeie care a obținut titlul de doctor în medicină la Universitatea din Roma), Maria Montessori a fost preocupată de pedagogie și de psihologia copiilor, fiind și întemeietoarea unor case de copii (așa-numitele Case ale copiilor mici), un soi de combinație de cămin și grădiniță.

Pedagogia Mariei Montessori duce la îndeplinire programul umanist enunțat încă din secolele trecute de diverși pedagogi, care promiteau un fel de non-intervenționism educativ în viața copilului, un laisser-fair-ism inspirat din liberalismul inerent epocii moderne, în care copilul este lăsat să se dezvolte liber, singura contribuție a educatorului fiind aceea de a-i crea și organiza cadrul necesar acestei dezvoltări libere. În schimb, dacă libertatea copilului este totală, în sensul că pedagogul nu intervine în exprimarea dorințelor și intereselor naturale ale copilului, „constrângerea” educativă (dacă se mai poate numi astfel) se referă la mediul pedagogic creat de educator, care populează universul școlar cu o sumedenie de intrumente ajutătoare, pentru sprijinirea dezvoltării copilului.

Principiile pedagogice ale Mariei Montessori sunt impregnate de un umanism și universalism totale. Ceea ce era creștinătatea pentru pedagogii creștini devine acum umanitatea, văzută ca singură patrie a tuturor:

„Astăzi, în educație, ne preocupă nu atât știința, cât interesul umanității și al civilizației, în fața căruia există o singură patrie: lumea” (1977: 57).

În pedagogia acesteia intră aceeași critică, veche de veacuri, a „anchilozării” școlilor. De data aceasta, autoarea italiană consideră că, de fapt, pedagogul adevărat ar trebui să se lase educat de copil, adică de materialul de studiu pe care îl are de „prelucrat” în calitate de om de știință (epoca în care scrie Montessori este impregnată de spiritul științific-experimentalist al psihologiei, antropologiei și al altor științe despre om). Dar acest pedagog nou ar descoperi că școlile sunt un fel de „insectare” în care școlarii sunt morți, încât realitatea noii pedagogii este falsificată de lipsa de autenticitate a materialului. Nu se poate naște o nouă pedagogie (științifică) și noi pedagogi dacă școlile nu sunt scoase din starea de letargie în care se află:

„Același lucru s-ar întâmpla dacă am așeza un învățător – care ar fi un om de știință după concepția noastră – în una din școlile noastre de astăzi, unde exprimarea spontană a personalității copiilor este înăbușită, iar copiii stau ca niște ființe moarte, înțepeniți pe locurile lor din bănci, ca niște fluturi prinși cu ace, în timp ce își defac aripile științei lor câștigate în mod arid, știință care poate fi simbolizată de acele aripi, care înseamnă zădărnicie.

Prin urmare nu este de ajuns să pregătim numai educatori care să fie și oameni de știință; ci trebuie să pregătim și o școală adecvată acestui scop.

Este necesar ca școala să îngăduie desfășurarea liberă a activităților copilului, pentru ca pedagogia științifică să se nască în ea; aceasta este reforma necesară” (1977: 61).

Concepția autoarei este, că, pornind de la nevoia de cunoaștere științifică a domeniului, domeniul însuși este falsificat de forma în care se desfășoară. Prin urmare, pentru a restaura pedagogia, ca știință, este nevoie de reformarea școlii ca loc de desfășurare a actului pedagogic.

Montessori este de părere că ceea ce lipsește școlii clasice este „libertatea”. Cuvântul ca atare nu apăruse în vechile concepții pedagogice, cel puțin până în secolul XVIII. Ea este cea care pune cel mai mare accent pe acest termen, invocându-l în calitate de predecesor pe Rousseau:

„Incontestabil că unii pedagogi – începând cu Rousseau – au formulat principii pline de fantezii și aspirații vagi de libertate pentru copii, dar conceptul adevărat de libertate este cu totul necunoscut pedagogilor (...) Conceptul de libertate care trebuie să inspire pedagogia este însă universal: este eliberarea vieții oprimate de nenumărate piedici care se opun dezvoltării armonioase a corpului și a spiritului” (1977:61).

Această concepție se îndepărtează încă și mai mult decât învățământul centralizat al noilor state naționale de după 1789 de premisele antropologice ale pedagogiei clasice, ale antichității și Sfinților Părinți. Pentru aceștia, spiritul omului, alături de corp, trebuie supus unui permanent efort de echilibrare, șlefuire și îmbunătățire, din cauza tendințelor „regresive” ale naturii corupte a omului. Omul religios este cel care „luptă” în permanență cu ispitele trupului, cu cele spirituale, pentru a se perfecționa mereu. Libertatea (și deci instrucția, educația) este starea ce rezultă în urma acestei lupte nemiloase cu răul și inerția, cu poftele și tentațiile nefirești ale spiritului. Dimpotrivă, antropologia și pedagogia montessoriană prezintă ființa umană ca perfectă de la natură, dar „strâmbată” sau vitrificată în societate, adică constrânsă, limitată de piedici care trebuie evident depășite. Omul trebuie să se elibereze de constrângeri și devine astfel perfect, așa cum a fost lăsat în starea naturală (de aceea este invocat Rousseau printre pedagogii care au înțeles principiile libertății: și pentru el, omul se naște liber, dar societatea este cea care-l înlănțuiește, îl face sclav etc.).

În concepția Mariei Montessori, pedagogia este dominată de un principiu represiv, care merge până la sclavie. Toate aceste idei fac parte din aceeași structură de înțelegere a locului și rolului omului modern în societate, în care constrângerile sunt condamnate și considerate reprobabile, semne de sclavie, în vreme ce binele este asociat libertății și afirmării de sine, spontaneității și naturaleții ființei umane. Este ușor de intuit în ce direcție se îndreaptă pedagogia Mariei Montessori. Astfel, autoarei italiene banca, simpla bancă școlară, i se pare un simbol de sclavie sau încarcerare, aproape o tortură fizică a copilului.

Mobilierul nu trebuie să asigure o mai mare disciplinare a copilului și condiții optime de muncă, trebuie pur și simplu reformat, încât elevul să-și recâștige libertatea. Autoritatea dascălului este văzută cu ochi critic: profesorul nu ar trebui să profite de superioritatea sa pentru a le „dicta” elevilor lecțiile. Învățătorul, ca adult, ar trebui să fie o „călăuză iubitoare și luminată, care ajută sufletul omului nou să ajungă pe căile împărăției cerurilor”, cu expresia Mariei Montessori, care îl invocă aici pe Iisus Hristos.

Critica Mariei Montessori la adresa pedagogiei vremii este de fapt o parte a unei critici mai generale la adresa societății anchilozate în formalism, în care regulile sunt instituite numai pentru a se statornici o stare de fapt care maschează măreția și frumusețea vieții omului. Este o critică a organizării generale a societății, care duce la pierderea sentimentelor mari, a virtuților adevărate ale omului, ce devine o rotiță neimportantă în marele angrenaj social – din care o parte este și școala. Această critică este, în fapt, o critică a modernității, care are temeiurile ei, incontestabile. Problema este aceea a remediilor pe care autoarea le propune – ce merită o atenție aparte.

În concepția sa se streacoară urmele unui vitalism și naturalism – ce sunt invocate ca o contrabalansare la adresa formalismelor și opreliștilor birocratice ale societății. Dacă societatea progresează și e normală, crede autoarea, acest lucru se datorează forței vitale a oamenilor de vocație, care nu țin cont de regulile formale absurde instituite în timp, de etichete, de recompense sau pedepse.

Autoarea nu merge până acolo încât să nege necesitatea pedepsei – deci a constrângerilor în general. Doar că pedeapsa, crede ea, se potrivește numai oamenilor superficiali; numărul acestora este însă mic, consideră ea, iar progresul social nu depinde de ei. Maria Montessori este în mod evident o optimistă în ceea ce privește calitățile intrinseci ale speciei umane, devreme ce-și imaginează că o societate fără reguli și fără constrângeri poate funcționa pentru că majoritatea covârșitoare a oamenilor se poate autodisciplina și poate merge în direcția bună.

Bibliografie:

Montessori, M. (1977). Descoperirea copilului, București: Ed. Didactică și Pedagogică, ,

Pantelimon, C. (2019). Suport de curs - Istoria ideilor educaționale. Disponibil în platforma Blackboard