John Dewey și metodologia pedagogică a pragmatismului

 Teoria din spatele acestei metodologii pune accentul pe motricitate, pe acțiune în raport cu „contemplația” și stările de conștiință ce rezultă în urma acesteia:

„Cred că aspectul activ precede aspectul pasiv în dezvoltarea naturii copilului; că expresia apare înaintea impresiei conștiente; că dezvoltarea musculară precede dezvoltarea senzorială; că mișcările apar înaintea senzațiilor conștiente; cred că conștiința este esențialmente motrică sau impulsivă; că stările de conștiință tind să se proiecteze în acțiune.

Cred că neglijarea acestui principiu este cauza unei mari părți din risipa de timp și de efort din munca școlară. Copilul este condamnat la o atitudine pasivă, receptivă sau de absorbire” (Dewey, 1992: 52).

Psihologia „acționalistă” a lui Dewey proiectează, așadar, un tip de pedagogie în care copilul este îndemnat să fie activ, să se exprime, să nu rămână pasiv sau doar receptiv. Pe de altă parte, astăzi, lumea pedagogică se confruntă, pe de o parte, cu excesul de pasivitate, pe bună dreptate condamnat și condamnabil, dar și cu excesul de acțiune, așa-numitul ADHD (Attention deficit hyperactivity disorder), un soi de tulburare hiperchinetică, în care apare deficitul de atenție sau lipsa de pasivitate-receptivitate. Este un semn că echilibrul dintre acțiune și receptare este unul extrem de fin și că orice forțare sau exces, fie într-o direcție, fie în cealaltă, poate duce la urmări neplăcute.

Dewey crede că cel mai important mijloc prin care ar trebui să-i educăm pe copii este acela de a-i face sau a-i ajuta să-și facă reprezentări corecte despre lume, cât mai precise și cât mai vii, despre obiectele cu care intră în contact. Se observă, la fel ca în cazul naturalismului lui Pestalozzi, această tendință de a considera impresiile venite din afară ca fiind sursa cea mai sigură a dezvoltării intelectuale a copilului.

În plus față de sistemele pedagogice clasice, Dewey va vorbi explicit și va accentua un element, anume interesul, care fusese invocat implicit și de alți autori, dar de data aceasta el este pus pe un piedestal al valorilor pedagogice. Interesul, în sistemul lui Dewey, este mai mult decât atenția de moment a copilului, el trădează viitoarele sale înclinații, reprezintă „simptomele unei forțe mereu crescânde”. Interesul dă seama de gradul de dezvoltare al copilului și de stadiul în care se pregătește să intre. De aceea, el este foarte important și nu trebuie reprimat, dar, lucru interesant, nu trebuie nici flatat, căci a flata interesul, spune Dewey, înseamnă a înlocui ceea ce este permanent cu ceea ce este trecător (putem specula și spune că interesul trecător este un soi de „toană”, adică un interes exagerat, devenit obiect de cult). Interesul este mereu indiciul unei capacități – este important să descoperim care este acea capacitate.

Dewey, ca autor modern, nu putea să nu abordeze problema raportului dintre școală și progresul social.

El este ferm convins că educația este „metoda fundamentală” a progresului social și a reformei sociale. Reformele care se bazează numai pe texte de lege sau pe sancțiuni și amenințări sunt trecătoare și sterile. De aceea, obligația comunității față de educație, spune el, este obligația  sa morală supremă. Tonul pedagogului filosof crește în efervescență și apar astfel de formulări la limita „modernității”:

„Cred că fiecare profesor trebuie să-și dea seama de demnitatea chemării sale; că el este un slujitor al societății căruia i s-a încredințat menținerea unei ordini sociale juste și asigurarea dezvoltării sociale corecte.

Cred că acționând astfel, profesorul este întotdeauna profetul adevăratului Dumnezeu și însoțitorul în adevărata împărăție a lui Dumnezeu”(ibidem: 55).

Nu este însă inutil să spunem că formulele ca cea de mai sus, mistice, au mai multă credibilitate adesea decât formulările seci, apodictice, pe care textul obișnuit al lui Dewey ni le relevă.

Merită subliniate și alte trăsături ale concepției pragmatice a lui Dewey, între care un loc important revine așa-numitei concepții democratice despre educație. Democratismul de care este vorba aici are legătură cu filosofia pragmatistă americană și nu trebuie confundat cu democratismul politic, deși au elemente în comun. În concepția pragmatistă americană democratismul este un fel de comunitarism, o încercare de fuzionare a forțelor colective în beneficiul întregii comunități. Sensul este acela al eforturilor de a depăși limitele sau provocările diverselor crize prin care trece comunitatea. Spre deosebire de tradițiile nedemocratice de organizare socială, unde sistemul de reguli/clase/caste este rigid, în sistemul democratic există o mai mare deschidere potențială a elitei față de oamenii simpli și a diferitelor pături sociale unele față de altele. Contactul social se desfășoară liber, pe toată suprafața societății, și de aceea are o amplitudine mai mare. În schimb, societățile nedemocratice nu beneficiază de acest coeficient mare de amalgamare și metabolizare, iar acest lucru diminuează forța lor interioară, în opinia lui Dewey. Societățile unde domină spaima de conducător nu pun în mișcare decât o parte a energiilor națiunii respective, celelalte sunt conservate, înghețate, inhibate. Democratismul dezinhibă lumea socială, iar din acest motiv toate păturile sociale au de câștigat unele de la altele, fiindcă sunt mereu în contact, se cunosc și se educă în mod implicit:

„Pentru a poseda în comun un număr mare de valori, toți membrii grupului trebuie să aibă ocazia permanentă de a primi și de a lua de la ceilalți. Trebuie să existe o mare varietate de acțiuni și de experiențe (...) O separație în clasă privilegiată și clasă supusă împiedică endosmoza socială (...) Absența unor raporturi libere și juste care să izvorască ditr-o diversitate de interese comune duce la dezechilibrarea stimulării intelectuale. Diversitatea stimulilor înseamnă noutate, iar noutatea înseamnă o incitare la gândire. Cu cât activitatea este mai restrânsă la câteva linii bine determinate (...) cu atât acțiunea tinde să devină mai mecanică (...)”(ibidem: 58-59).

O concepție asemănătoare avea E. Durkheim atunci când vorbea despre densitatea dinamică sau morală a unei societăți, prin care el înțelegea numărul contactelor dintre membrii respectivei societăți. Cu cât aceste contacte erau mai numeroase, cu atât exista probabilitatea ca societatea să aibă o influență benefică, modelatoare și, finalmente, moralizatoare asupra individului. Individul izolat este, în perspectiva lui Durkheim, un personaj asocial, deci posibil în afara moralei sociale. Un singuratic poate fi, generic vorbind, un individ periculos. La Dewey, aceeași forță de aducere împreună a tututor membrilor societății, pe care o asigură democratismul, duce la educație, la sporul de educație între membrii comunității. Mai mult, se creează o stimulare a energiilor intelectuale, încât grupurile care vin mereu în contact unele cu altele, direct, fără bariere de clasă, sunt generatoare de soluții sociale în interes comun.

Nu este greu de sesizat caracterul tipic american al acestui model educativ democratic, în care se insistă pe egalitatea de șanse, pe absența privilegiilor de clasă, pe interesele comune, pe acțiunile comune, într-un cuvânt, pe unitatea grupului social diferențiat doar de merite și nu de status.

Dewey are și texte care aduc mai aproape pedagogia de filosofia pragmatistă, mai dificil de rezumat, dar care sunt binevenite pentru că arată sursele mai profunde ale ideilor sale pedagogice. Bunăoară, într-un text din 1929, intitulat Sursele unei științe a educației, el face efortul de a elabora din punct de vedere epistemologic și psihologic noua pedagogie, bazându-se mult pe conceptul de experiență. Pragmatismul este prin definiție un curent care privilegiază contactul cu realitatea, sau experiența, cum spune Dewey. Dar nu toate experiențele sunt pozitive din punct de vedere educativ, ci numai unele – altele pot fi chiar dăunătoare. Cum anume deosebim o experiență pozitivă de una negativă? Autorul american pare a privilegia ideea că experiențele în adevăratul sens al cuvântului sunt acele trăiri care au unitate interioară, psihologică și morală și își asigură automat un loc aparte în ființa noastră.

Experiențele educative sunt acelea care își închid cercul în ființa noastră morală, care au continuitate în sfera noastră sufletească:

„Numai atunci când o activitate este continuată prin consecințe, când schimbarea survenită prin acțiune este reflectată ca o schimbare care s-a operat în eul nostru, numai atunci fluxul este încărcat cu semnificații. Învățăm în acest caz ceva nou”(ibidem: 124).

Cu alte cuvinte, o acțiune este educativă dacă are consecințe, rezonanțe sufletești. Din păcate, precizia terminologică nu ne poate ajuta să spunem dacă aceste consecințe pot fi, în cele din urmă, împărțite în consecințe pozitive și negative.

Dar experiența mai înseamnă ceva, anume ca cel care face lucrul respectiv să se întâlnească și să conștientizeze consecințele faptelor sale. Un copil care face legătura dintre a băga mâna în foc și durerea arsurii are o experiență. Putem fi de acord cu Dewey, dar ce facem cu experiențele plăcute care duc, repetate fiind, la durere? În acest caz, educația bazată pe acest tip de experiență-acțiune pare mult diminuată în forța sa modelatoare.

Pragmatismul filosofic și educativ pornește de la premise normale: omul care acționează are și capacitatea de a conștientiza consecințele faptelor sale. Un soi de feed-back firesc însoțește orice acțiune umană. Acțiunea este privilegiată ca tipar educativ tocmai pentru că omul are astfel de experiențe numai în cadrul acțiunii. Dar slăbiciunea pragmatismului este aceea de a considera doar acțiunea ca sursă de energizare sufletească, de cunoaștere și recunoaștere a lumii. Contemplația poate fi, ca opusă acțiunii, o sursă de experiențe la fel de bogate ca cele empirice, uneori chiar mai bogate. Oamenii acționează adesea după impulsurile unui vis, ale unei idei, ale unei lecturi, care nu sunt experiențe concrete, ci impulsuri mentale și morale, dar de o forță majoră. În acord cu filosofia practică de viață, americană, pragmatismul are meritele sale. În raport cu filosofia clasică a educației, el reprezintă un accent, de luat în calcul, dar numai un accent. Rezultatele mai mult decât mediocre la care societatea americană a ajuns în ultimele decenii în materie de educație arată că premisele pragmatismului trebuie serios reconsiderate.

Bibliografie:

Dewey. J. (1992). Fundamente pentru o știință a educației. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Pantelimon, C. (2019). Suport de curs - Istoria ideilor educaționale. Disponibil în platforma Blackboard.