Învățământul de masă nu este același lucru cu învățământul public. Dacă cel din urmă este aproape permanent prezent în istoria umanității (cel puțin a celei din spațiul european), cel dintâi a apărut odată cu emergența statelor naționale, având, așadar, o istorie mult mai scurtă.
Alfabetizarea. Odată cu sec. al XVI-lea, Europa intră treptat în procesul de alfabetizare a populațiilor – cel puțin a celor din societățile nordice și occidentale. Rata de alfabetizare urcă începând cu secolele al XVI-lea și al XVII-lea, dar nu ca o evoluție liniară și continuă, ci suferind reculuri, datorate fie perioadelor de război, de sărăcie, molimi, fie valurilor de imigranți din mediul rural sau deteriorării rețelei școlare. În general, în documentele publice ale epocii (registre de stare civilă sau parohiale), bărbații sunt dovediți mai alfabetizați decât femeile, ceea ce este firesc, dacă ne gândim că activitatea masculină presupune în mai mare măsură activitatea în afara casei, interferența cu străini sau cu instanțe publice. De asemenea, sunt diferențe de alfabetizare datorate diferențelor de statut social și ocupație: clericii, nobilii, marii negustori sunt mai alfabetizați decât meseriașii calificați sau decât agricultori, păstori, pescari sau lucrătorii zilieri.
*
Burghezia și urbanitatea – condițiile dezvoltării învățământului de masă. Cultura europeană medievală coagulată în mediul urban este, aşadar, tributară acestor tendinţe trasate de proliferarea socială a burgheziei dar, în măsură cel puţin la fel de importantă, creştinismului.
După o perioadă (sec. XII-XIII) de afirmare a unei culturi urbane antimonastice (opusă structurii rurale a organizării de tip parohial), mănăstirile urbane încearcă (aşa cum vor proceda oamenii de ştiinţă şase secole mai tîrziu) să răspundă nevoilor determinate de creşterea urbană.
Din sec. XIII, Biserica va deveni aliata oraşului, inaugurând ordine de călugări-cerşetori, centre noi de apostolat cu specific urban. Eforturile lor vizează adaptarea învăţământului tradiţional care, mai tîrziu, va duce la afirmare noile şcoli urbane, unde vor preda clerici investiţi numai cu ordine minore (pentru a păstra avantajele apartenenţei la biserciă, dar a profita şi de libertăţile cerute de profesiunea de dascăl – profesionalizarea învăţământului) („predau unor studenţi care-i plătesc noile tehnici intelectuale ce fac apel la dialectică, la rationes (raţiuni)), şi se educă prin discuţie, acea disputatio, fundament al unei metode ştiinţifice, scolastica.
Astfel, pe şantierul urban apare un nou muncitor, un nou profesionist, negustor de cuvinte (spun duşmanii săi) pe lângă negustorul de bunuri, care la cumpăna dintre secolele al XII-lea şi al XIII-lea se grupează în noi corporaţii sau universităţi”. (Le Goff, p. 567); în urma acestui proces, vor apărea chiar manifestări de contestare a autorităţii scolastice sau ecleziastice, adică ereziile.
„La sfârşitul secolului al XII-lea, Étienne de Tournai, abate de Sainte-Geneviève, plasat într-un post ideal pentru a observa efervescenţa şcolară, se indignează: „Se dispută în mod public, încălcându-se constituţiile sacre, misterele divinităţii, ale întrupării Cuvântului. [...] Treimea de nedespărţit este tăiată şi făcută bucăţi pe la răscruci de drumuri. Câţi doctori, atâtea greşeli, câte auditorii, atâtea scandaluri, câte pieţe publice, atâtea blasfemii” (apud. le Goff, p. 567).
*
Popularizarea educației de masă. Pe de altă parte, cultura urbană se dezvoltă semnificativ pe dimensiunea ei populară: este comică, satirică, parodică, înscriindu-se pe aceeaşi linie contestatară. Individul se emancipează (de familie, de patrimoniu – căci averea este tot mai mobilă, exprimându-se din ce în ce mai des în bani, de cultura locală), devine educabil, adică modificabil. John Locke (1632-1704), Voltaire (1694-1778) au lansat expresia „tabula rasa”, privitoare la sufletul copilului. Omul este influenţabil şi influenţat, deschis şi receptiv, dobândind o cunoaştere din ce în ce mai bună a normelor citadine, a bunelor maniere.
Cititul. Deprinderea cititului este, în general, mai larg răspândită decât cea a scrisului. Consecințele sale la scară socială constau în apariția de noi practici: individualizarea (nu mai este nevoie de ajutorul șefilor comunității, persoane care reprezentau în planul culturii o comunitate, precum preoții sau seniorii), intimitatea individului cu textul scris sau citit, sustragerea din grup, noi forme de pietate (rezultate din interpretarea personală a textelor religioase), noi moduri de a intra în legătură cu ceilalți și cu autoritățile (nu direct, față în față, ci mediat, prin petiții, scrisori, plângeri scrise etc.). Iau astfel naștere noi forme de sociabilitate, iar multe legături directe ale inșilor cu realitatea sunt înlocuite de legăturile indirecte (prin textul scris): „De o mai mare sau mai mică familiaritate cu scrierea depinde, așadar, o mai mare sau mai mică emancipare față de formele tradiționale de existență care leagă în mod intim individul de comunitatea respectivă, care îl înglobează într-un colectiv similar, care îl condamnă la dependența de o seamă de mediatori indispensabili, interpreți și lectori ai Cuvântului divin sau ai dispozițiilor suveranului” (Ariès și Duby, 1995, vol. V, p.145).
Între Europa de nord și nord-vest și Europa estică sau periferică apar diferențe. Astfel, în Germania, Luther (între 1520-1530) reformează credința și practica religioasă punând accent pe predică și catehism. Rezultă, din această concepție, forme de învățământ și interpretare care îi au ca autori pe pastori. Normele școlare sunt concepute astfel ca să favorizeze formarea unor elite pastorale și administrative, pe de o parte, și o educație religioasă a poporului (constând în învățământ oral, memorizare, lucruri care pot coexista, de fapt, cu analfabetismul), pe de altă parte. Numai după „a doua reformă” (reprezentată de mișcarea pietistă de la sfârșitul sec. al XVII-lea) se planifică deprinderea universală a lecturii, întâi în învățământul mutual din adunările religioase (formule informale de instruire, în care membrii unei congregații învățau unii de la alții), apoi în școlile elementare ale statului.
*
În nordul european, în Suedia (și la fel în Danemarca sau în Scoția), în sec. al XVII-lea, Biserica luterană, susținută de stat, desfășoară o campanie de alfabetizare pentru ca toți credincioșii „să vadă cu proprii lor ochi ceea ce Dumnezeu ordonă și poruncește prin Cuvântul său sfânt” (Ariès și Duby, 1995, vol. V, p.147). Această campanie se referă, totuși, numai la instruirea populației în vederea deprinderii cititului, scrisul rămânând privilegiul unei elite.
*
Scrierea, care presupune un proces mai elaborat de instruire, cunoaște un progres abia între 1600 și 1800. În multe situații, scrisul este o formulă de intermediere a relațiilor sociale respinsă de către mase, fiind asociat cu actele oficiale și cu reprezentanții autorităților; dimpotrivă, comunitățile își păstrează încrederea față de proclamarea orală a legii. Nici invenția lui Johannes Gutenberg, tiparul (jumătatea sec. al XV-lea), nu s-a bucurat de mai multă apreciere în perioadele apropiate. Rezistența opusă față de răspândirea scrierii era dublă: pe de o parte, din partea oamenilor de rând, care resping cultura scrisă ca instrument de dominare care destramă comunitatea tradițională; pe de altă parte, din partea intelectualilor, care doresc limitarea accesului maselor la cunoașterea și păstrarea acestui acces ca privilegiu de clasă.
Bibliografie:
Ariès, P., Duby, G. (1994-1995). Istoria vieții private, vol. I-V. București: Ed. Meridiane
Le Goff, J., „Orașul” în Le Goff, J., Schmitt, J.-C. (2002), Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, pp. 560-572. Iași: Ed. Polirom.