Copiii în lege
Potrivit legislației actuale românești, copilul este ,,persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii, conform art.4 din Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 republicată, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Totodată, România respectă și adoptă, în legislația proprie, prevederile Convenției ONU asupra drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989: „În sensul prezentei convenții, prin copil se întelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vârstă”. (Legea 18/1990)
Copiii, categorie demografică și socială
Ca și parte a societății, copiii nu au fost studiați în științele sociale decât în cadrul familiilor sau ca grup demografic. Informațiile etnografice, etnosociologia, literatura sau sociologia familiei relevează aspect interesante, unele unice ale statutului de copil în lumea românească. Conform documentelor scrise, înregistrărilor riguroase, informațiile nu sunt însă foarte generoase. Conform istoriei și antropologiei sociale (Majuru, 2006) privind istoria modernă a copilăriei în România, putem avea informații numai începând cu sec. al XIX-lea și mai ales din mediul urban. Astfel, primele registre statistice au consemnat că în București, între anii 1866-1879, se nășteau, în medie, 4500 de copii anual. În tot intervalul s-au născut 67 746 de copii, dintre care 37 844 fete și 29 902 băieți; 54 190 (80%) dintre ei erau legitimi, 11 700 ( aprox. 17%) erau „din flori” și 1 856 au fost găsiți, abandonați în locuri publice, urmând a fi crescuți în „coloniile de copii”.
La nivelul întregului regat România, format la acea dată din Muntenia și Moldova, s-a înregistrat între 1884-1903 un număr de 4 518 051 de copii, 84% născuți în mediul rural (3 812 970) și aprox. 16% în mediul urban (705 081). În mediul urban au fost înregistrați copii ilegitimi („din flori”) în procente între 12,6% (1893) și 18,7% (1902); în mediul rural, aceste proporțiu au fost ceva mai reduse, oscilând între 2,4% (1901) și 7,8% (1902). În ceea ce privește copiii abandonați, în mediul rural acest fenomen nu a fost înregistrat în intervalul de referință; cultura familială tradițională, deși amendând cu severitate încălcarea moralei de către tinerele fete, interzicea abandonarea copilului, a cărui creștere era asumată de către familia lărgită sau de alți membri ai obștii. Dimpotrivă, mediul urban, în care anonimatul și imoralitatea cresc împreună și interdependent, permite, pe lângă creșterea semnificativă a numărului nașterilor ilegitime, și acest fenomen al abandonării copiilor (deși în proporții destul de reduse, de 0,3-0,4% din numărul total de copii născuți) pe care, în consecință, îl compensează prin întemeierea de orfelinate sau colonii de copii.
La 1900, Bucureștiul, capitala Vechiului Regat, era considerat un oraș european mediu, cu artere asfaltate, cișmele, canalizare, regularizarea cursului Dâmboviței. Creșterea nivelului de trai, de educație și igienă, urbanizarea periferiilor și dezvoltarea profesiilor liberale sunt trăsături ale urbanității în afirmare.
După primul război mondial, în 1930, datele statistice, mai bine înregistrate și organizate, arată că populația de copii a României mari număra 2 630 035 de copii cu vârste între 0-4 ani; 2 192 663 de copii între 5-9 ani, 1 144 928 de copii între 10-14 ani și 2 108 272 de copii între 15-19 ani. Cea ai mică grupă de vârstă este cea a copiilor de 10-14 ani, adică a celor născuți între anii 1916-1920, interval marcat de război, foamete (1917-1918), epidemii (tifos exantematic, dizenterie, holeră, subnutriție). După 1926-1927 are loc o creștere demografică treptată, firească, până în 1935, când se nasc 585 386 de copii, dintre care:
- 51,6% băieți, 48,4% fete;
- 11% ilegitimi sau nerecunoscuți;
- 12,6% în mediul urban și 87,4% în mediul rural.
În 1938 se nasc 585 197 de copii (51,4% băieți, 48,6% fete), dintre care 9,3% copii „din flori”.
Natalitatea cunoaște valori mai mari în Muntenia și Moldova, asociindu-se cu un nivel de trai și de educație mai scăzut; dimpotrivă, ia valori mai mici în Banat și Bucovina, unde nivelurile de trai și de educați sunt mai mari. Între 1931-1937, nașterile aveau loc în cadul familiilor și nu sub asistență medicală. Numai aprox. 3% dintre copii se nășteau sub supraveghere medicală, aprox. 40% se nășteau la domiciliu, cu moașă, iar restul, de peste 50% erau asistați numai de femeile din neam (moașe de neam) și vecine.
Mortalitatea infantilă, cu valori mai ridicate acum un secol decât astăzi, se datora, în sec. al XIX-lea epidemiilor numeroase: holera, ciuma, malaria, tifosul exantematic, tuberculoza, bolile de alimentație (pelagra, rahitismul) au făcut cele mai multe victime printre copii, categoria cea mai vulnerabilă fizic. Astfel, în ultimii ani ai acestui secol se înregistrează mai multe morți decât nașteri, sporul natural (diferența dintre numărul de născuți și cel de decedați) find negativ. Tot negativ va rămâne acest indicator și în anii primului război modial și în cei următori, în timpul crizei din 1930-1933, în anii de recesiune de după 1944 și în actualitatea de după 1992.
Simetric valorilor natalității, mortalitatea cea mai mare se înregistrează în rândul copiilor din Muntenia, Basarabia și Moldova, iar cea mai mică în Banat.
Începutul sec. XX nu cunoaște mari diferențe, în ceea ce privește cauzele mortalității infantile, față de secolul precedent: tifosul, febra tifoidă, rujeola, scarlatină, difteria, gripa, în general bolile aparatelor respirator și digestiv fac victime atât în mediul rural, cât mai ales în zonele insalubre și aglomerate din orașe.
*
Societatea românească de astăzi și grija pentru sănătatea copiilor
Astăzi, actualizând datele, starea de sănătate a copiilor este mult îmbunătățită. Raportul național de sănătate a copiilor și tinerilor din România 2016, întocmit de Institutul Național de Sănătate Publică și de Centrul Național de Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate conține o serie de date relevante cu privire la starea de sănătate a copiilor și tinerilor, conform căreia se poate stabili și nivelul bunăstării lor în societatea românească.
Conform cifrelor raportate de către Institutul Naţional de Statistică, titularul statisticii demografice din țara noastră, în România, în anul 2015 exista un număr total de 3 070 872 copii cu vârste cupronse între 0-14 ani (15,49% din totalul populației rezidente a României), cu următoarea structură pe grupe de vârstă:
¾ 187 709 copii pentru grupa de vârstă 0-1 an (0,95% din populația totală),
¾ 766 891 copii pentru grupa de vârstă 1-4 ani (3,87% din populația totală),
¾ 1 064 495 copii pentru grupa de vârstă 5-9 ani (5,37% din populația totală) și
¾ 1 051 777 copii la grupa de vârstă 10-14 (5,31% din populația totală).
Se ajunge ca, în total, în România să se numere, în 2016, aprox. 5 000 000 de copii cu vârste între 0-19 ani (aprox. 25,25% din populația totală).
|
|
Total populație |
% din total populație |
% din total copii 0-14 ani |
|
Total populație rezidentă |
19819477 |
100,00 |
|
|
Total copii 0-14 ani, din care: |
3,070872 |
15,49 |
100,00 |
|
0-1 an |
187709 |
0,95 |
6,11 |
|
1-4 ani |
766891 |
3,87 |
24,97 |
|
5-9 ani |
1064495 |
5,37 |
34,66 |
|
10-14 ani |
1051777 |
5,31 |
34,25 |
Tabel nr. 1. Ponderea pe grupe de vârstă la copii (0-14 ani) în România, anul 2015
Sursa datelor: INS
Datele actualizate (la data de referință 01/01/2018), indică un număr de 4.443.588 de copii cu vârste cuprinse între 0-19 ani.
· copii cu vârste între 0-4 ani - 1.029.931 persoane
· copii cu vârste între 5-9 ani - 1.127.158 persoane
· copii cu vârste între 10-14 ani - 1.132.737 persoane
· copii cu vârste între 15-19 ani - 1.153.762 persoane (Burducel, 2018).
Se observă că grupele de vârste sunt în scădere de la grupa superioară (15-19 ani) la cea mai mică (0-4 ani), ceea ce indică scăderea continuă și constantă a numărului de copii în societatea noastră. Fără a mai fi un fenomen singular, scăderea populației de copii este o tendință a cărei inerție va mai influența multă vreme evoluția demografică a societății.
Distribuția pe medii de rezidență a populației de copii este după cum urmează:
Numărul de copii din mediul urban
· copii cu vârste între 0-4 ani - 557.692 persoane
· copii cu vârste între 5-9 ani - 604.172 persoane
· copii cu vârste între 10-14 ani - 573.553 persoane
· copii cu vârste între 15-19 ani - 546.404 persoane
Numărul total de copii din mediul urban este de 2.281.801 copii.
Numărul de copii din mediul rural
· copii cu vârste între 0-4 ani - 472.239 persoane
· copii cu vârste între 5-9 ani - 522.986 persoane
· copii cu vârste între 10-14 ani - 559.204 persoane
· copii cu vârste între 15-19 ani - 607.358 persoane
Numărul total de copii din mediul rural este de 2.161.787 copii (Burducel, 2018).
Semnificativ și, totodată îngrijorător, este faptul că mediul rural, sursă de natalitate și de populație până la finele secolului trecut, a încetat să mai astfel; natalitatea se aprope ca valoare de cea din mediul urban, iar exodul de populație tânără face ce populația de copii rezidentă în rural să fie în scădere.
Mortalitatea la copii astăzi. Conform datelor statistice ale INS numărul de decese pentru grupele de vârstă 0-14 ani înregistrează scăderi de la 8307 decese în 1997 la 2204 decese în 2015. Din perspectiva valorilor ratei mortalităţii pe grupe de vârstă se observă o scădere pentru toate grupele de vârstă. Îmbucurător, cea mai accentuată reducere se înregistrează la grupa de vârstă 0-4 ani, de la o valoare maximă de 4,9‰ locuitori în 1995 la 1,8‰ în 2015. În ultimii 3 ani se observă că indicele stagnează, înregistrându-se aceleași valori în cadrul tuturor grupelor de vârstă.
În anul 2015 în privința structurii deceselor înregistrate pe clase de boli, la copiii şi tinerii de până la vârsta de 19 ani, în ordine descrescătoare, primele 5 clase de boli sunt: leziuni traumatice şi cauze externe, boli ale aparatului respirator, afecţiuni perinatale, malformaţii congenitale şi anomalii cromozomiale, tumori.
Principalele cauze ale mortalității infantile în anul 2015 au fost reprezentate de:
- cauzele perinatale reprezintă 31,9% din total cauze de deces la copiii 0-1 ani în anul 1999, 33,2% în 2000 şi 37,8% în 2005; din 2003 cauzele perinatale devin principala cauză de deces infantil cu 33,4%, în 2014 se atinge maximul perioadei de 39,3%, scăzând în anul 2015 la 36,4%;
- bolile aparatului respirator, care s-au situat pe primul loc cu 33,6% în 1999, trec din 2000 pe locul 2 după cauzele perinatale, revin pe primul loc cu 31,3% în 2002; în 2013 înregistrează valoarea minimă a perioadei studiate de 24,0% din totalul deceselor; în 2014 și 2015 se menține la aceeași proporție de 24,4%;
- anomaliile congenitale au oscilat între 18,0% în 1999 şi 23,6% în 2015, reprezentând a treia cauză de deces infantil.
Pe grupe de vârstă ierarhia cauzelor de deces este este dominată de afecțiuni specifice vârstei, astfel: grupa de vârstă sub 1 an (cauze perinatale; boli ale aparatului respirator; malformaţii congenitale) şi grupa 15-19 ani (leziuni traumatice şi cauze externe; tumori).
Bibliografie:
1. Burducel, L., 2018. Câți copii sunt în România 2018. Câți trăiesc în mediul urban rural. Disponibil online la
3. Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului Alessandrescu-Rusescu, Mortalitatea copilului sub 5 ani, disponibil online la https://insmc.ro/uploads/documents/Mortalitatea_copilului_sub_5_ani.pdf
4. Institutul Național de Sănătate Publică, Centrul Național de Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate, 2016. Raportul național de sănătate a copiilor și tinerilor din România 2016, disponibil online la http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp-content/uploads/2018/02/RSC-2017.pdf
5. Majuru, A., 2006. Copilăria la români. București: Compania
6. TEMPO-Online, disponibil la http://www.insse.ro/cms/