Copilăria și înțelegerea ei din multiple puncte de vedere, cultural, social, psihologic sunt una dintre cele mai importante resurse pentru a putea gestiona educația de masă, mai cu seamă în zonele defavorizate. Necunoașterea resurselor specifice vârstei copilăriei, a modurilor de reprezentare și explicare a lumii poate conduce învățământul în eșec și disfuncționalitate, generațiile de copii în analfabetism funcțional, cultural și social, și societatea în discontinuitate valorică, culturală, socială.
Copilăria, a cărei desfășurare convențională este stabilită în culturile europene între 0 și 14 ani, este, în general vorbind, vârsta creșterii fizice și intelectuale. Fazele convenționale ale acestei perioade sunt a) copilul nou-născut, b) copilul mic, c) copilăria mijlocie (6-12 ani) și pubertatea (13-14 ani). În această perioadă a vieții, psiho-sociologii consideră că se disting sexele, că sunt asimilate valorile masculinității și feminității. De asemenea, se formează legăturile cu familia, cu grupurile de vârstă, din ce în ce mai importante. Ulterior, viața umană va parcurge vârstele tinereții (19-25 de ani; capacitatea intelectuală este la nivel maxim de înțelegere și productivitate intelectuală, are loc autonomizarea judecății personale), vârsta adultă (26-65 de ani, caracterizată prin stabilitate, maturitate) și bătrânețea (după 65 de ani).
Conform sociologului american, Anthony Giddens, dezvoltarea timpurie a persoanei sau copilăria presupun: dezvoltarea perceptuală (deprinderea folosinței organelor de simț, care are loc imediat după naștere, cu exercițiul lor și în perioada prenatală), plânsul și zâmbetul (care sunt prezente după aproximativ 4-6 săptămâni), recunoașterea „îngrijitorilor” (mamă, părinți sau alte persoane care petrec cel mai mult timp cu copilul), apropierea și atașarea de aceștia, foarte puternică după 7 luni, dezvoltarea receptivității sociale (peste 1 an), când copiii înțeleg stările celorlalți și pot să consoleze, să ajute, se supere și să se joace. Joaca este, în prima etapă independentă și solitară (copilul se joacă de unul singur, fără nevoia de a interacționa cu altcineva), apoi devine asociativă (peste 3 ani copilul îi observă și răspunde celorlalți) și, în final (peste 4 ani), cooperativă (copilul colaborează cu ceilalți în stabilirea unor strategii de joacă) (Mildred Parten, apud. Giddens, 2010, 38-39). În aceste stadii copiii deprind disciplina, autocontrolul, devenind integrabili în instituțiile de școlarizare.
Copilăria este, așadar, o vârstă socială care, deși guvernată de adulți, își are propriile trăsături, valori și reguli. Conform unor istorici ai mentalităților (îl invocăm aici pe Philippe Aries, cu lucrarea L'Enfant et la vie familiale sous l'Ancien Régime), copilăria ar fi fost „inventată” recent, de vreme ce epocile istorice trecute nu s-ar fi raportat la copii ca la o categorie distinctă. De fapt, se spune (mai ales în ideologiile liberal-democratice), copiii, mereu dependenți de adulți (în principal de familie), și-au format o cultură proprie mai ales prin apartenența socială la grupurile de vârstă, dar și prin trăsături de personalitate net diferite de cele ale adulților. Întrebarea care se ridică foarte acut astăzi este: sunt copiii „mini-adulți” sau sunt o categorie diferită? Ideea că măsuri speciale de protecție a copilului – nu și a adultului – sunt necesare (de exemplu accesul la libera informare) denotă concepția curentă conform căreia copiii sunt structural diferiți, deosebit de vulnerabili, incompetenți, dependenți. În ultima vreme, copiii nu mai sunt considerați dependenți și nu mai sunt tratați în calitatea lor de membri ai familiilor (familia însăși devine o instituție contestabilă), ci și ca indivizi capabili de a lua decizii în mod autonom. Așteptările societății sunt, pe de o parte, ca părinții să aibă grijă de copii și să-i îndrume/socializeze și, de asemenea, să le asigure școlarizarea și, pe de altă parte, să le permită abandonarea școlii, familiei, țării.
La modul general, socialul este un mod de existenţă înainte de a fi un mod de cunoaştere. Este natura umană înainte de a fi efortul cognitiv de deprindere a normelor socialităţii. Dincolo de experienţa cotidiană a actorilor care fac “obiectul” sociologiei, dincolo de experienţa lor cognitivă, emoţională, creativă sau morală, socialul are existenţă de sine-stătătoare, întrucât formele sale primare (familie, rasă, comunitate etnică etc.) nu presupun manifestarea voinţei umane, nu implică decizia umană. Nu ne naştem într-o anumită familie, etnie etc. pentru că aşa decidem, ci ca un dat transcendent, căruia socialul îi este explicitarea. Într-o asemenea perspectivă, educaţia devine menţinerea individului în starea socială în care se naşte, cu adevărat un proces integrat organic socialului. Departe de a fi un proces evolutiv, educaţia este un proces conservativ. Dimpotrivă, în paradigma individualistă modernă, conform căreia individul alege socialul căruia doreşte să îi aparţină, educaţia este modul de asimilare a unor norme externe. Ea este constitutivă socialului formal, funcţional, instituţional, pierzându-şi caracterul organic.
*
Perspectiva culturologică: paideuma individului
Viaţa spirituală se manifestă diferit în funcţie de vârstă, ceea ce duce la formarea claselor de vârstă, întâlnite ca formaţiuni cu capacitate structurantă în aproape toate societăţile. Grupele pe clase de vârstă reflectă, de fapt, spune Leo Frobenius, treptele spiritului ca fenomen modelator al structurii sociale şi individuale. Paideuma (a cărei origine greacă desemna pe „cel care este cult; locul unde se învaţă, unde se întâmplă ceva”) înseamnă, în orizontul vieţii individuale, realitatea independentă, cu viaţă proprie, care se manifestă în trepte, anume: A) intuitiv (ca demonism pueril) în perioada copilăriei; B) idealist (ca idealuri) în perioada tinereţii şi C) mecanicist (lumea faptelor) în vârsta maturităţii.
A. Paideuma intuitivă a demonismului pueril se referă la capacitatea transferului spontan al unei reprezentări din plan sufletesc în planul conştiinţei, care are loc cu izbucnire afectivă. Paideuma „umple lumea copilului cu demoni” (Frobenius, 1985, p. 102), iar maturii nu au acces la această lume: demonicul este accesibil raţiunii numai în efectele sale. La această vârstă are loc stimularea activităţii creatoare, extrem de prezentă la copii şi la populaţiile primitive şi excepţie la popoarele civilizaţie (unde apare numai în forma geniului). De aceea, în întâmpinarea acestei predispoziţii, este foarte important să i se dea copilului posibilitatea să creeze. Asupra vârstei copilăriei îşi dispută, în societatea modernă, influenţa două moduri de paideuma: paideuma naturală şi paideuma cultivată. Cea de a doua cunoaşte adăugarea artificială şi programată de fapte raţionale la corpusul natural de experienţe copilăreşti. Acest lucru reduce şi sufocă demonicul în germene, mai întâi frecvent, apoi de cele mai multe ori şi, în final, când acţiunea sa este definitivă, întotdeauna. Singurul factor creator rămâne geniul, care are nevoie, pentru a se manifesta, de o puternică încărcătură afectivă, fie pozitivă, fie negativă (emoţia – suferinţa puternică sau bucuria intensă – stimulează trecerea demonicului din plan sufletesc în planul conştiinţei). Demonicul infantil este expresia devenirii paideumei în om.
Trebuie să amintim aici teoria complementară privind tipurile de culturi la Lucian Blaga. Spre deosebire de autorii studiilor de morfologia culturii, care concep culturile ca organisme în dezvoltare, trecând prin etapele de copilărie, maturitate și bătrânețe (chiar moarte), Blaga susține că o comunitate se asociază doar unui tip cultural (sau paideumatic), copilăresc, matur sau îmbătrânit, fără a fi nevoită să treacă prin toate celelalte etape. Vorbind despre culturile “copilăreşti”, Blaga dă exemplul culturii române, edificată pe cultura satului, care se socoteşte pe sine însuşi “centrul lumii”, care “trăieşte în universuri cosmice, prelungindu-se în mit” (Blaga, 1969: 267). Aceste culturi sunt cele care au încă activă capacitatea de a crea și de trăi mituri, și aparțin unr popoare a căror gândire nu a fost încă în totalitate cucerită de cauzalismul rationalist al spiritului științific.
În ceea ce privește diferențele dintre spiritul mitic și cel pozitiv sau științific, tot la Lucian Blaga găsim o descriere grăitoare a lor. Mitul şi ştiinţa se deosebesc nu neapărat prin validarea lor în urma verificării (căci multe ficţiuni, infirmate în plan empiric, fac parte încă din istoria ştiinţei), ci mai cu seamă prin modul şi mijloacele la care recurg. Astfel, în cunoaşterea mitică, spiritul sare de la un minimum analogic la un maximum analogic, în vreme ce cunoaşterea pozitivă se serveşte cu precauţie de analogie. Exprimarea lui Blaga e de neînlocuit: “Spiritul mitologic e rolul orgiastic al analogiei; spiritul ştiinţific e suveranul plin de tact al analogiei”[1]. În al doilea rând, mitul preia aparenţele concrete aşa cum sunt ele şi le sporeşte în cadrul unei viziuni complexe, integratoare; spiritul ştiinţific ameninţă aparenţele concrete, li se substituie cu noţiuni abstracte. În sfârşit, spiritul mitic acţionează pe baza experienţei vitalizante a omului (fiinţe, lucruri vii, cărora li se acordă un interes vital); lumea pe care o domină este o lume vie, la care omul participă activ, cu pasiune. Spiritul ştiinţific lucrează cu elemente devitalizate; el cultivă obiectivitatea, răceala, înstrăinarea de faptul cunoaşterii.
Putem astfel, în lumina celor două teorii asupra culturii ca realitate cu manifestare individuală sau socială, să presupunem că vârsta paideumatică a copilăriei se întâlnește, în unele cazuri, cum este și acela al societății românești, cu copilăria unei culture. Gândirea în spirit mitic a adulților îi păstrează pe aceștia aproape de cultura copilăriei; eresurile, superstițiile, interpretarea viselor, spiritul religios însuși sunt dovezi ale persistenței capacității de a concepe lumea nu cauzal-determinist (în spiritual abordărilor sistematice, științifice ale programelor școlare), ci mitic, magic, deci copilăresc.
B. La vârsta tinereţii, spiritul domină viaţa faptelor; idealuri nu mai sunt demoni, sunt cristalizate logic, ca elemente ale unei concepţii ordonate cauzal asupra lumii. Elementele spirituale sunt integrate în lumea realului, spiritualizând-o. În acest demers, este cristalizată conţiinţa de eu, precizată în cadul dualismului eu-lume; acesta este fenomenul individualităţii. Este de remarcat şi de menţinut diferenţa între ideal şi ideologie: dacă cel dintâi are ca referenţial realitatea, cea de a doua este desprinsă de realitate; de aceea, ideologiile, spre deosebire de idealuri, au mai puţin succes în rândul tinerilor, fiind reminiscenţe contrafăcute ale idealurilor la vârsta matură. Existenţa idealurilor este echivalentă cu capacitatea de a crea cultură prin însufleţirea lumii faptelor (fenomen cunoscut drept stil). Graţie acestei capacităţi, idealurile pot domina şi conduce lumea faptelor. Idealurile confirmă existenţa paideumei în om.
C. La maturitate apare simptomul îngustării conştiinţei eu-lui; eu-l nu mai este o antiteză ideală la universul faptelor, ci, ca inteligenţă, devine o parte a acestuia. „Eu” se transformă în „pentru mine” şi devine el însuşi o faptă. În locul intuiţiei, individul operează cu reflecţia şi cunoaşterea. Faptele la care se raportează cuprind, pentru el, amănuntele mecanismului lumii. Este fals a se considera nevoia ca sursă a culturii: cultura provine din idealuri. Abia cauzalitatea născută din anticipare şi grijă (adică detaşarea de demonic, dar şi de ideal) conduce la manifestarea practică – şi eficientă – a faptelor. Faptele sunt confirmarea unei deveniri încheiate a paideumei în om.
Bibliografie:
1. Blaga, Lucian (1969). Trilogia culturii. București: Ed. pentru Literatură Universală
2. Frobenius, Leo (1985). Paideuma. București: Meridiane
3. Giddens, Anthony (2010). Sociologie. București: All BIC
4. Van Gennep, Arnold (1996). Riturile de trecere. Iași: Polirom