Pentru determinarea rostului sociologic, social și cultural al educației, de prim interes este aflarea a ceea ce este copilăria și copilul. Deși, în mod tradițional, educația este procesul de formare a generațiilor tinere de către cele vârstnice (E. Durkheim), trăsăturile și specificul copilăriei sunt esențiale în deplina înțelegere a responsabilității și finalității acțiunii generațiilor mature.

De vreme ce perspectiva vârstei biologice nu ne apropie de specificul sociologic al copilăriei, iar noțiunea clasei sau categoriei sociale este, în general, rezervată unui anumit specific al activităților adulților, în scopul elucidării întrebării referitoare la specificul copilăriei, suntem datori cu clarificarea noțiunii de vârstă socială. Aceasta se referă la apartenența omului la un grup, o categorie socială în funcție de etapa ciclului de viață pe care o parcurge. Așadar, spre deosebire de vârsta biologică (măsurată în numărul de ani scurși de la naștere), vârsta socială se caracterizează prin rolurile (comportamentele asociate unei poziții) și statusurile (pozițiile sociale pe care le dețin persoanele, cu sistemul de drepturi și îndatoriri asociate acestor poziții) pe care cineva le are de îndeplinit, conform profilului său natural. Astfel, fiecare vârstă are un potențial și anumite roluri de îndeplinit în societate.

            I. Ciclul vieții, un concept și o concepție care ajută la înțelegerea a ceea ce înseamnă vârstă socială, reprezintă derularea existenței umane personale între naștere (și aici ne referim atât la nașterea biologică, cât și la cea socială – botezul sau alte rituri de integrare a copiilor în familie/comunitate/societate) și moarte (de asemenea, biologică și socială; moartea socială poate preceda sau, dimpotrivă, poate fi ulterioară dispariției fizice a persoanei). Conform antropologilor, există anumite „proceduri” comune tuturor culturilor, tuturor societăților, și anume cele care separă anumite părți ale vieții. Așa, de pildă, în majoritatea societăților se disting:

1)                 O perioadă de maturizare, care se desfășoară de la naștere până la atingerea capacității de procreare;

2)                 O perioadă de maturitate, parțial suprapusă peste exercitarea parentalității, desfășurată de la nașterea de copii până la completa maturizare a acestora;

3)                 Perioada de bătrânețe, anterioară morții.

Conform acestor etape, există anumite praguri/rituri de trecere care despart și totodată fac trecerea de la o etapă sau de la o categorie de vârstă la alta. Riturile care însoțesc nașterea și copilăria, așa cum au fost cunoscute și descrise în studiul cel mai cunoscut întreprins asupra lor de antropologul, etnograful și folcloristul francezo-olandezo-german Arnold Van Gennep (Riturile de trecere, apărut în 1909), sunt de trei tipuri:

-          rituri de separare (în general de mamă, de existența în comuniune organică cu aceasta, de preexistență),

-          rituri de prag și

-          rituri de agregare (de intrare într-o formă comunitară nouă, de integrare).

*

Pentru orice comunitate tradițională (familie, sat, trib, cetate etc.), copilul era un străin care, pentru a putea fi acceptat fără riscuri în viața comună, trebuie întâi despărțit de mediul anterior (mamă, pâmânt, matricea originară sau, în cazul credințelor conform cărora copiii descind din spirite, lumea morților). Riturile care consacrau despărțirile irevocabile între aceste existențe erau cele de separare: spălări sau tăieri rituale ale părului, ombilicului etc.: prima scaldă, primul tăiat al părului, primele vestminte, perforarea urechilor sau alte modificări ale conformației fizice. Riturile de prag sunt cele care marchează statutul încă indecis al novicelui: dezbrăcarea pentru a fi îmbrăcat, purtarea, pentru anumite perioade, a unor podoabe sau nume speciale. Riturile de integrarea sau de agregare sunt cele în care novicele/copilul devine familiar, asemenea sau identic cu ceilalți membri ai familiei/comunității: prima masă familială, primul mers, prima dentiție, prima învestmântare diferită în funcție de sex etc. O categorie specială o reprezintă riturile de denominație, prin care, în prima fază, copilul este individualizat și, în a doua fază, este integrat unei spițe/descendențe.

Cele mai generale praguri sunt cele consacrate și astăzi ca evenimente ale vieții familiale: nașterea, nunta, înmormântarea. În legătură cu acestea, fiecare categorie de vârstă delimitată în ciclul vieții cunoaște și respectă norme și valori specifice care stabilesc atât așteptările grupului/societății cu privire la felul în care insul trebuie să se comporte față de acesta, cât și așteptările pe care el le poate avea de la grup/societate. În funcție de specificul fiecărei culturi, sunt legiferate și ritualizate anumite momente sau praguri de vârstă: astăzi, asemenea ritualizări caracterizează, în societățile europene, nașterea, botezul, dreptul la vot, căsătoria, intrarea sau ieșirea din grupul de muncă etc.

Între acestea, intrarea sau finalizarea unui ciclu de pregătire școlară tind să ocupe un loc tot mai important. Marcarea începutului sau finalului de an școlar sau de ciclu școlar și definirea timpului copilului în funcție de împărțirea lui în zile de școală și zile libere, vacanță și activitate de învățare, orar etc. sunt extrem de important în noua concepție asupra copilăriei.

Vârsta socială supusă, astfel, unui ceas social care stabilește timpul optim pentru realizarea obiectivelor fundamentale ale vieții (instrucția, munca, căsătoria, procrearea, retragerea, pregătirea pentru moarte) este, pentru copii, tot mai puternic definită prin sistemul de învățământ. Ceremonialurile și pragurile din învățământ devin repere ale maturizării și integrării copilului în societate.

Bibliografie:

Bistriceanu, C. 2007. Sociologia familiei. București: Ed. Fundației România de Mâine.

Van Gennep, A., 1996. Riturile de trecere. Iași: Polirom.