Nu toți copiii sunt educabili în aceeași măsură și cu aceleași mijloace. Particularitățile individuale și de vârstă determină niveluri de educabilitate diferite, iar factorii educaționali și ambientali pot influența gradual, diferențiat și profund conturarea personalității tinerei mlădițe, toate acestea impunând o diversitate de metode educative pentru modelarea sa. Copilul trebuie privit în evoluție. Se admit perioade de "crize" în evoluția și educația sa, dar acestea nu trebuie să persiste prea mult și să ajungă la intensitate prea mare.
În general, copilul "dificil" este un volitiv care încearcă, conștient sau nu, să-și impună personalitatea și nu suportă îngrădirile. Excludem din obiectul prezentelor însemnări tulburările de comportament ale copiilor cu deficit intelectual ori psihopatie. Ne vom referi numai la acei copii care nu au nimic patologic, dar care nu sunt ușor de crescut și educat: refuză să crească, să se îngrașe, să mănânce, acumulează viroze după viroze, sunt apatici ori agitați, instabili, refuză să muncească, să asculte, sunt labili emoțional, supărăcioți, capricioți, nonconformiști, izolați sau tiranici, făcând permanent notă discordantă cu cei în mijlocul cărora trăiesc. Există riscul ca un copil socotit "dificil" să ajungă și mai "dificil" dacă atitudinea noastră față de manifestarea anormală a copilului este exagerată: permisivă ori culpabilizatoare.
Copilul dificil ca persoana independentă tinde să devină o persoană independentă. El se confruntă permanent cu situații noi, față de care încearcă să reacționeze potrivit trebuințelor lui particulare. Adesea, mediul tinde să-i impună un alt fel de a fi, de a gândi, de a simți, de a reacționa, pentru a-l asimila. Opoziția celor din jur limitează posibilitățile de expansiune ale copilului. Orice încercare de independență a acestuia este socotită o greșeală și sancționată ca atare.
Copilul dificil și conflictele, ca și noi, dorește să "existe plăcut". Imposibilitatea de a obține această satisfacție îi crează o stare de tensiune și luptă: el se opune din ce în ce mai vehement. Este foarte important ca prin metodele noastre educative să nu tensionăm și mai mult, conducând spre un conflict afectogen. Traumele afective din primii ani de viață reprezintă pivotul nevrozelor de mai târziu. "Mica criza de personalitate" de la 3 ani este o explozie a trebuinței de împlinire, de devenire a copilului: el vrea să devină ceea ce vede că sunt ceilalți, încearcă să rupă legătura de dependență de până atunci. Părinții, de teama primejdiilor, acceptă însă greu libertatea de acțiune a copilului: "fara mămica nu poți face nimic" și legați de scaun sau pat sunt "evident" securizați. Cu cât "nu"-urile se vor repeta mai des, cu atât frustrările se vor accentua, iar comportamentul va deveni din ce în ce mai "iețit din comun": opoziționism, refuz, agresiune, agitație, dependență, inerție, anxietate, izolare - manifestări ce vor conduce la o relaționare dificilă a copilului cu cei din jur, ridicând ulterior probleme deosebite de educație.
Nevoile copilului nu coincid cu cele ale adultului. Când copilul pictează întregul perete, este convins că va produce o extraordinară surpriză. Efectul nu este însă cel așteptat, iar părinții îl sancționează conform normelor lor de apreciere. Trebuința interioară a copilului nesatisfăcută creează o tensiune interioară care poate da naștere unor reacții total neașteptate. Programul riguros de somn, impus unor copii după-amiaza, declanșează la unii dintre ei reacții de o extremă violență, cu țipete, urlete, crize de furie și de plâns și acest timp destinat reechilibrării nervoase devine moment de maximă tensiune. Deși scenele se repetă zilnic, părinții nu renunță la această odihnă, deși poate una activă ar fi mult mai eficientă.
Jocul este pentru copil o necesitate. Dar îl putem numi joc numai atunci când copilul a scăpat de orice îngrădire. Din nefericire, acestea abundă: "nu ai voie să...", "nu te murdări", "nu strica", "nu face zgomot". Se creează astfel o tensiune, copilul pendulând între nevoia atât de intensă și firească de a intra în iureșul jocului și necesitatea de a se supune cerințelor parentale. Aceste tendințe care se opun constrâng copilul să se schimbe, îi transformă dispoziția, caracterul și purtarea.
Mulți părinți, de teama primejdiilor, a contaminării, își cresc copiii ca într-o "seră", izolați, feriți de contactul cu ceilalți copii. Lipsiți de tovărașia copiilor, în situația în care nimeresc într-un grup, devin "surescitați", "se agită" nu știu să relaționeze pentru că situația este mult prea încărcată emotiv. Ea corespunde nevoilor, bucuria este imensă, dar nu găsesc formula corespunzătoare de exprimare. Mecanismele de apărare ale acestor copii nu s-au dezvoltat ori s-au atrofiat.
Bibliografie:
· Chelemen, I. (2010). Elemente de psihopedagogie specială. Oradea:Editura Universității.
· Chircev, A. (1977). Problematica progresului/succesului școlar. Progresul școlar. Cluj- Napoca
· Nicola, I. (1996) . Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti: E.D.P.