Buna educație a fost definiță în pedagogie nu atât ca adaptare a copilului/insului la societate, cât și ca beneficiu al societății de pe urma individului. Realizarea acestui dublu scop se vădește în destinul post-școlar al tânărului. Alfred Binet, reprezentant al pedagogie experimentale, crede că este necesar să se facă studii aprofundate despre ce anume fac elevii de-a lungul vieții – ceea ce au devenit astăzi binecunoscutele studii alumni, care caută să evidențieze traseul profesional al celor care părăsesc băncile școlilor, facultăților etc. Preocuparea aceasta vine din nevoia de a ști dacă școala a avut un rol, și cum anume s-a manifestat, în modelarea destinului unui copil/viitor adult.
Sănătatea. Binet s-a referit la probleme concrete ale epocii sale, cum ar fi copiii normali și anormali (aceștia din urmă sunt socotiți cei care au un grad de întârziere de cel puțin trei ani față de vârsta lor), probleme legate de modul de notare, de modul în care trebuie apreciate capacitățile copiilor de a lectura un text etc. În general, el a considerat că acuratețea măsurării gradului de instrucție sprijină realizarea bunei educații. De asemenea, a subliniat importanța relației dintre performanțele pedagogice ale copiilor și starea lor igienică și fiziologică (abordată prin cercetări și de către sociologul român Paul Stahl – Stahl, 2002). Deși această legătură a fost baza educației antice greco-romane, de pildă, Binet va spune că între dezvoltarea fizică și cea intelectuală, statistic vorbind, nu este o influență directă. Evident, nu trebuie uitat că examenul fiziologic poate indica situații dramatice, în care copiii ce provin din familii sărace au dificultăți de adaptare la viața școlară. Discuția capătă deja accente sociale în proiectul propus de Paul Stahl în legătură cu familia și școala din România sec. XX.
Un loc special trebuie totuși rezervat, în această discuție, simțurilor văzului și auzului. A. Binet arată că o bună parte a învățământului se adresează vederii, fie că profesorul arată obiecte – mulaje, de exemplu – fie că explică o hartă sau un înscris pe tablă. De asemenea, este fundamental auzul bun și transmiterea corectă a mesajelor auditive. De aceea, învățătorii și profesorii au o dublă preocupare: mai întâi ei trebuie să se preocupe de propria lor manieră de a vorbi (vocea să aibă o intensitate suficientă, să nu vorbescă prea repede, articularea cuvintelor să fie foarte clară, să vorbească „în afară și nu înăuntru; trebuie, cum spun profesorii de cânt, să-și dea drumul vocii”), dar și de recunoașterea celor care nu au auzul normal.
Inteligența. Problema inteligenței, subliniază psihologii, este esențială pentru dezvoltarea copilului, prin urmare și pentru preocupările pedagogului. Ea se probează prin adaptare școalră. Pe de altă parte, lipsa de inteligență este oarecum relativă, iar eșecul școlar ori eșecul la recentele probe ale IQ-lui trebuie scrutat mai clar pentru a vedea cărui fapt i se datorează. Măsurarea inteligenței este în mod categoric importantă, dar măsurarea ei prin teste se dovedește ineficientă (Hatos, 2006). A. Binet ne furnizează o definiție a inteligenței, pentru a încerca să precizeze (științific, în spiritul pozitivist al epocii) problematica acesteia și consideră că inteligența – considerată independent de fenomenele de sensibilitate, de emoție și de voință – este capacitatea de cunoaștere îndreptată spre lumea exterioară și care acționează pentru a o reconstrui cu ajutorul informațiilor la care sensibilitatea sau memoria au acces. Ea este, așadar, sintetică și integratoare, deși poate fi „descompusă” în patru dimensiuni: înțelegerea, invenția, direcția și cenzura care, în pedagogie, ar putea să constituie obiectul unor teste speciale. Interesant este că aceste patru subcapacități ale inteligenței sunt mai slab dezvoltate la copii (comparați de Binet cu niște „adulți imbecili”) față de adulți, scopul educației fiind astfel „maturizarea” lor în dauna altor capacități psihice sau spirituale specifice copilăriei.
Inteligența se poate măsura, considerau psihologii experimentaliști, dar se poate și educa prin exersarea elementelor din care se compune. Prima grijă a educației ar fi, în acest caz, de a coborî nivelul instrucției până la capacitatea de înțelegere a celor mai „neinteligență” copii. Ideile prea abstracte nu ajută. Trebuie pornit de la ușor la greu. Copiii anormali erau admiși în clase speciale, unde „li se vorbea pe limba lor”. Acolo făceau progrese. Binet descrie ceea ce el numește ortopedia mentală pe care a fost nevoit s-o practice cu copiii retardați. S-a început cu exerciții de nemișcare, prin care copiii erau, practic, exersați să se controleze. Apoi li se cerea să exerseze notarea presiunii la un dinamometru. Apoi s-au făcut exerciții de viteză la scris, simple, dar din ce în ce mai rapide. Au urmat exerciții mai complexe, unde li se arătau tablouri care aveau mai multe imagini și copiii trebuiau să rețină cât mai mult din cele văzute și să noteze ce au văzut. Binet revine cu această ocazie la critica lecțiilor pur verbalizatoare, în care copiii doar ascultă pasivi cuvintele învățătorilor. În context, este criticată și „casta” tinerilor studioși în ale filosofiei, care au un gust exagerat al discuțiilor dialectice, dar nu sunt interesați de discuții asupra faptelor. Autorul susține învățământul activ, care stimulează elevul și nu-l face pasiv:
Pedagogia aceasta, a acțiunii inteligente, a vieții care trebuie să inunde spiritul școlii, a fost cerută, în epocă, și de pedagogi români, printre care Spiru Haret, contemporan cu Binet, sau Simion Mehedinți, ceva mai târziu. Era cumva în spiritul epocii ca accentul pus pe disciplină și pe memorare să nu devină simplă scolastică, ci să contribuie la binele social, la binele comunității, din care se alimentează și binele individual. În subtext, ideea unei ameliorări a vieții sociale era prezentă la toți pedagogii, deoarece lumea modernă, desigur pornită pe drumul cuceririlor tehnice, era cumva conștientă și de consecințele mai puțin favorabile ale acestor cuceriri tehnice: tendința spre pasivitate, spre lene socială, spre inadaptare, spre retragerea într-un univers mecanic, neuman, chiar tendințe escapiste sau mai grave, de ordin imoral, ce erau inerente unei societăți care începea să întrevadă la orizont abundența lumii materiale și „neplăcerile” ei.
Aptitudinile. Una dintre cele mai valoroase aptitudini ale elevilor este, în procesul educațional, hărnicia sau reversul său, lenea, invocată adesea drept cauză a insucceselor școlare ale elevilor. Lenea se leagă de voință, dar este simplist a spune că unii elevi au voință iar alții nu au. Leneșii sunt considerați foarte numeroși, deși Binet crede (bazându-se pe experiențele și cercetările sale concrete) că leneșul de caracter, adică leneșul propriu-zis, nu depășește aproximativ 2% din masa populației școlare. Lupta împotriva lenei „de ocazie”, cel mai des întâlnită, se duce cu armele educației morale. Educația morală presupune un mediu în care copilul să simtă că este responsabil pentru faptele sale. Din acest punct de vedere, este justificată și pedeapsa, care nu se aplică de dragul de a face dreptate, cât pentru a pregăti copilul pentru viață, a-l face responsabil. Educația morală, spune același psiholog, nu înseamnă numai idei generoase sau sentimente frumoase, ci și acțiune și practică. De aceea, scopul educației este formarea unor deprinderi bune, adică acțiuni morale. Instrumentele prin care se poate acționa asupra copilului sunt trei la număr:
1. Abținerile;
2. Mijloacele represive;
3. Mijloacele stimulative.
Prima clasă presupune lăsarea acțiunii să se petreacă, chiar dacă e dăunătoare copilului, cu scopul ca acesta să se confrunte cu rezultatele neplăcute ale acțiunii sale. Englezii sunt cei care aplică aceste principii educative, spune Binet.
Celelalte două metode sunt mai ușor de intuit în ce constau. Discuția în primul caz se referă la pedepse, inclusiv pedepse corporale (Binet se declară împotriva acestor pedepse corporale dacă sunt „adevărate și complete”). Dar loviturile sau simulacrele de lovituri „au uneori cel mai fericit efect”, notează el.
Mijloacele stimulative sunt aprioric cele care ar trebui preferate. Binet spune că e regretabil că nu putem să folosim doar aceste mijloace educative.
Evident, educația morală depinde de caracterul fiecărui copil, iar tendința firească a științei psiho-pedagogice ar trebui să fie aceea de a determina fiecare caracter în parte pentru a ști care anume procedeu educativ i se potrivește fiecărui copil. În final, Binet consideră că pedagogia sprijinită pe cercetarea psihologică experimentală, mai precisă, mai științifică, mai aplecată spre realitate, nu este altceva decât un instrument prin care societatea modernă va putea recupera ideea importanței deosebite a forței morale din om, concluzie pe care pedagogia nu a poate refuza, dar care este în mare măsură ignorată de metodologiile actuale ale sistemului de învățământ public. Lipsa de preocupare pentru dimensiunea morală a educației și focalizarea pe performanțele școlare susținute de inteligență poate duce, în prezent, la formarea unor prime generații „amorale”.
Bibliografie:
Binet, A. (1975). Ideile moderne despre copii. București: Ed. Didactică și Pedagogică
Hatos, A. (2006). Sociologia educației. Iași: Ed. Polirom
Pantelimon, C. (2019). Suport de curs - Istoria ideilor educaționale. Disponibil în platforma Blackboard
Stahl, P. (2002). Familia și școala. Contribuții la sociologia educației. București: Paideia