Modernizarea învăţământului este un proces logic, constituit dintr-o suită de acţiuni ce vizează realizarea unei concordanţe a învăţământului cu cerinţele societăţii în general, cu transformările fundamentale care au loc în viaţa socială, în economie, în ştiinţă şi tehnologie, în cultură, în mod special. Modernizarea urmăreşte, deci, reducerea acelui decalaj, care există între educaţie şi societăţii. Acţiunii de modernizare îi revine sarcina de a depista mijloacele pedagogice dezvoltarea indispensabile perfecţionării educaţiei şi a transformării ei într-o forţă motrice a dezvoltării societăţii. Această adaptare a învăţământului la cerinţele şi coordonatele progresului social a constituit o preocupare continuă a reprezentanţilor şcolii şi gândirii pedagogice progresiste.

Ciclul primar reprezintă segmentul cel mai stabil al învăţământului. Generaţii după generaţii de învăţători şi de elevi s-au format şi au format pe cele   ce s-au succedat, acumulând o experienţă cu totul deosebită în domeniul instruirii. Ciclul primar a fost bine gândit şi temeinic verificat în practică. S-a cerut de la acestea un rezultat precis, respectiv realizarea primei alfabetizări, adică învăţarea scris-cititului şi socotitului şi trebuie precizat că s-a achitat bine de această sarcină atât în trecut, cât şi în prezent.

Creşterea eficientă a activităţii de instrucţie şi educaţie sub impulsul exigenţelor societăţii contemporane a generat preocupări ample, promovate insistent în teoria pedagogică şi în practica şcolară pentru a conferi procesului de învăţământ un caracter cât

mai raţional şi riguros. Ele privesc multiple planuri ale actului didactic – determinarea precisă a obiectivelor instruirii, organizarea conţinuturilor în concordanţă cu principalele caracteristici şi tendinţe ale ştiinţei şi tehnicii şi cu logica didactică, stabilirea strategiilor de instruire – învăţare în raport cu obiectivele vizate şi conţinuturile definite, extensiunea funcţiilor predării în actul didactic şi centrarea acestuia pe activitatea de învăţare a elevilor.

Deoarece procesul de învăţământ este un proces de autoreglare, fluxul informaţional circulă în ambele sensuri, de la comandă spre execuţie şi invers. Strategiile didactice de tip evaluativ se referă la această secvenţă a procesului de învăţământ care este conexiunea inversă.

Evaluarea pedagogică vizează eficienţa învăţământului prin prisma raportului dintre obiectivele proiectate şi rezultatele obţinute de către elevi în activitatea de învăţare. În acest cadru de referinţă, un domeniu explorat este cel care priveşte evaluarea randamentului şcolar.

Evaluarea randamentului şcolar reprezintă un act de consemnare în termeni cantitativi, prin note ori calificative, a nivelului unei performanţe şcolare, operaţie în urma căreia se obţine, la nivelul de grup o ordonare a performanţelor de la cele mai înalte la cele mai scăzute şi implicit o clasificare a elevilor după performanţele lor.

Randamentul şcolar defineşte ansamblul performanţelor şcolare realizate de o anumită populaţie şcolară într-un timp şi spaţiu pedagogic determinat. Analiza randamentului şcolar presupune implicarea unor concepte operaţionale care vizează evaluarea eficienţei pedagogice a activităţii educative: nivelul de cunoştinţe, comportamentul elevului, succesul şcolar, calitatea procesului de învăţământ( evidenţiată prin intermediul unor factori de stoc – de flux).

Numeroşi autori de specialitate au demonstrat necesitatea de a privi acţiunile de evaluare al randamentului   şcolar  ca   procese   proprii  actului  didactic  şi  nu  ca activităţi „juxtapuse” sau „complementare” acestuia.

Încorporarea   acţiunilor   de   evaluare   în   actul   didactic   şi   abordarea   lor ca procese componente ale acestuia corespund unei realităţi şi constituie, în acelaşi timp condiţia necesară pentru înţelegerea interacţiunilor din interiorul activităţii ca şi pentru stabilirea căilor prin care pot fi amplificate efectele evaluării în planul eficienţei activităţii pedagogice.

A evalua înseamnă a da un verdict, iar aceasta suscită la elevi comparaţii, judecăţi, trăiri, opinii, atitudini care devin factori emoţionali cu efecte stimulative sau blocante pentru performanţe.

Bibliografie:

1. Ausubel, David, P.  & Robinson, Floyd, G. (1981).  Învăţarea în şcoală. Bucureşti : E.D.P.

2. Bârzea, Cezar. (1987).  Ştiinţa predării – probleme de pedagogie contemporană, Vol. IX. Bucureşti: B.C.P.

3. Cerghit, Ioan . (1997). Metode de învăţământ. Bucureşti: E.D.P.

4. Dumitriu, Gheorghe. (2004). Sistemul cognitiv şi dezvoltarea competenţelor. Bucureşti: E.D.P.

5. Iucu, Romiţă. (2000).  Managementul şi gestiunea clasei de elevi. Iaşi: Polirom.

6. Nicola, Ioan & Drăgan, Ion. (1995). Cercetarea psihopedagogică.  Târgu-Mureş : Editura Tipomur.

6. Nicola, Ioan. (1996) . Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti: E.D.P.