Se simte tot mai acut nevoia de orientare spre alegerea carierei şi a inserţiei socio-profesionale a viitorilor absolvenţi de liceu, in conformitate cu standardele europene. Piaţa muncii nu mai înseamnă pentru tinerii români doar România şi mai ales nu mai înseamnă doar anumite meserii şi profesii practicate până de curând. Se pune astfel problema educaţiei tinerilor într-un mod adecvat, care să le ofere egalitate de şanse cu toţi tinerii europeni.
Consilierea profesională este considerată pe plan european ca o componentă esen- ţială a reformelor educaţionale. De asemenea reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaţionale in toate ţările europene. Educaţia pentru orientarea spre carieră, care înseamnă – in extenso – educaţia pentru viaţă este un scop educaţional, dirijând sistemul de învăţământ către un set de valori comune.
Tendinţele majore ale reformei curriculum – ului în plan european constau în:
Ø educaţia pentru toţi,
Ø relevanţa curriculum – ului pentru individ și pentru societate,
Ø dezvoltarea unor atitudini şi valori dezirabile,
Ø dezvoltarea abilităţilor,a gândirii critice,
Ø preocuparea pentru adecvarea instruirii la nevoile fiecărui individ,
Ø maximizarea potenţialului fiecărui elev,
Ø predarea şi învăţarea centrate pe elev,
Ø evaluarea holistică a performanţelor.
În România s- au introdus măsuri de reformă a sistemelor de educaţie în conformitate cu schimbările sociale şi economice din ultima perioadă, cu impact pe piaţa muncii. Este important ca şi sistemul de formare a profesorilor să răspundă evoluţiilor curriculum –ului, tehnicii didactice (metode de predare-invăţare), mijloacelor didactice, materialelor educative pe care aceştia trebuie să fie pregă- tiţi să le folosească în mod adecvat. Pentru ca aceste aspecte să fie cu succes implementate este necesară dezvoltarea unor noi competenţe ale profesorilor. Adaptarea competenţelor profesionale la schimbările curriculare din sistemul şcolar şi la nevoi- le elevilor şi ale societăţii trebuie să ţină seama de factorii care au generat curriculum – ul: evoluţii ale ştiinţei şi tehnicii, implicaţii ale aspectelor socio –culturale, economice şi politice asupra sistemului de învăţământ, dinamica pieţei muncii.
Ideea „ educaţiei pentru toţi”, a educaţiei adaptate la nevoile fiecărui elev, solicită profesorului capacitatea de adaptare la diversitatea elevilor, de sprijinire a achiziţiilor acestuia, de dezvoltare de capacităţi pentru educaţia permanenta. În context european profesorul trebuie să înţeleagă că, pentru a fi competitiv nu se mai poate limita doar la predarea foarte bine a disciplinei pentru care s-a pregătit. Profesia de dascăl este în esenţă una de vocaţie. Educaţia cere o investiţie de alt tip, este o investiţie de voinţă şi de motivaţie, de viziune privind societatea, o investiţie – în cele din urmă – de suflet. Pentru asta sunt necesare câteva condiţii esenţiale: dragostea de oameni, altruismul, sacrificiul timpului propriu, capacitatea de interrelaţionare, comportament corect, datorită faptului că profesorul este generator de modele de viaţă.
Teoriile moderne consideră necesară înlocuirea modelului profesorului ca specialist intr-un domeniu cu cel al profesorului – formator capabil să se adapteze la nou, să se autoformeze permanent. Este deosebit de important ca sistemul de formare a profesorilor să corespundă noilor dezvoltări ale curriculum-ului (in conformitate cu schimbările economice şi sociale), ale tehnologiei didactice şi materialelor educaţionale pe care profesorii să fie pregătiţi să le folosească adecvat. Profesorii sunt partenerii cei mai importanţi în procesul de modernizare a învăţământului. Problematica psihologică şi pedagogică în educaţia contemporană solicită cadrului didactic atitudini şi demersuri de înţelegere semnificativ mai profunde şi complexe. Este nevoie de atitudini proactive şi prelucrare ştiinţifică reflectivă a informaţiilor didactice psihopedagogice şi nu de o practică oarbă, întâmplător utilizată, mai mult sau mai puţin optim.
Pentru profesori, demersul metodologic centrat pe competenţe constă în elaborarea proiectelor didactice şi adaptarea predării la diferite categorii de elevi, informarea elevilor asupra aşteptărilor, clarificarea nivelului de performanţă minim acceptat şi a celor de extindere, furnizarea de criterii pentru evaluarea rezultatelor, asigurarea progresului pentru obţinerea rezultatelor, oferirea setului de rezultate finale, stabilirea metodelor / tehnicilor de predare pentru cei rămaşi în urmă.
Conform paradigmelor şi evoluţiilor recente ale teoriei şi metodologiei curriculum – ului, instruirii şi evaluării, aceste noi competenţe ale profesorilor sunt concretizate in:
- preocuparea pentru adecvarea procesului educaţional la nevoile fiecărui individ: capacitatea de a identifica domeniile de dezvoltare ale fiecărui elev; capacitatea de a adecva situaţiile de învăţare, conţinuturile şi materialele educaţionale la caracteristicile individuale ale elevului, de a încuraja spiritul de iniţiativă şi capacitatea de autocunoaştere şi studiu independent ale elevilor;
- maximizarea potenţialului fiecărui elev: capacitarea de a diagnostica nevoile şi interesele fiecărui elev în alegerea unei viitoare profesii, in termenii unor caracteristici fizice, cognitive, afective, socio – economice şi culturale;
- evaluarea holistică a performanţelor: capacitatea de a adapta modul de evaluare la dezvoltarea globala a elevului şi de a utiliza informaţiile evaluative pentru orientarea sa spre o anumita profesie; dezvoltarea capacităţii de autoevaluare la elevi; elaborarea unor instrumente de evaluare; interpretarea rezultatelor evaluării pentru adoptarea de decizii;utilizarea adecvata a metodelor alternative de evaluare;
- adaptarea la schimbare: capacitatea de a identifica schimbările din societate şi natura lor ( direcţii, tendinţe, calitate), a evalua acţiunile /practicile elevilor şi a sugera şi implementa modificările necesare;
- implicarea elevilor în activităţi, dezvoltarea motivaţiei, negocierea cu elevii a diferitelor tipuri de reguli; favorizarea definirii unui proiect profesional al elevului, munca in echipă.
Pentru dezvoltarea unor atitudini şi valori dezirabile, profesorul trebuie să creeze situaţii educaţionale menite să dezvolte astfel de atitudini, să se descurce în situaţii conflictuale date de opinii /atitudini diferite intre indivizi sau intre individ şi societate, să evalueze dezvoltarea atitudinilor şi valorilor la elevi.
Competenţa profesională a educatorului reprezintă ansamblul capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale, care împreună cu trăsăturile de personalitate îi oferă calităţile necesare desfăşurării unei activităţi didactice care îndeplineşte obiectivele propuse şi are rezultate foarte bune. Competenţele pentru profesia de învăţător sunt concepute sistemic, integrate competenţelor generalepentru ndeplinirea eficienta a unui rol social şi competenţelor pentru profesia de cadru didactic în genera. Conceptul de formare a profesorilor pe bază de competenţe a pătruns şi în practică. Iniţierea în profesia didactică a început să se facă şi prin dezvoltarea ansamblului de competenţe iniţiale odată cu dobândirea experienţei.
Competenţele pentru profesia de învăţător sunt concepute sistemic, integrate competenţelor generale pentru îndeplinirea eficientă a unui rol social şi competenţelor pentru profesia de cadru didactic în general. Profilul de competenţă al cadrului didactic poate fi definit ca domeniu de convergenţă dintre statut/rol şi personalitate, fiind reprezentat de calitatea principalelor coordonate ale personalităţii, considerată sincronic în raport cu statutul şi rolul socio-profesional deţinut, raport analizat din perspectiva eficientei socio profesionale.
Competenţa de specialitate, care se compune din trei capacităţi principale:
1. cunoaşterea materiei;
2. capacitatea de a stabili legături între teorie şi practică;
3. capacitatea de înnoire a conţinuturilor în consens cu noile achiziţii ale ştiinţei domeniului (dar şi din domenii adiacente).
Competenţa psihopedagogică, care este rezultanta următoarelor cinci capacităţi: 1. capacitatea de a cunoaşte elevii şi de a lua în considerare particularităţile lor de vârstă şi individuale la proiectarea şi realizarea activităţilor instructiv-educative;
2. capacitatea de a comunica uşor cu elevii, de a-i influenţa şi motiva pentru activitatea de învăţare, în general, şi pentru învăţarea unei anumite discipline de studiu, în particular;
3. capacitatea de a proiecta şi a realiza optim activităţi instructiv-educative (precizarea obiectivelor didactice, selecţionarea conţinuturilor esenţiale, elaborarea strategiilor de instruire, crearea unor situaţii de învăţare adecvate, stabilirea corespunzătoare a formelor, metodelor şi instrumentelor de evaluare etc.);
4. capacitatea de a evalua obiectiv programe şi activităţi de instruire, pregătirea elevilor, precum şi şansele lor de reuşită;
5. capacitatea de a-i pregăti pe elevi pentru autoinstruire şi autoeducaţie.
Alcătuind un portret al cadrului didactic folosind datele obţinute din chestionare, acesta trebuie să fie foarte bine pregătit din punct de vedere teoretic, să stăpânească metodele de instruire, tehnicile pedagogice, să poată proiecta activităţi atât în cadrul şcolii, cât şi activităţi extraşcolare, să fie preocupat de cercetare, să publice lucrări şi să fie un fin cunoscător al psihologiei copiilor.
Bibliografie:
Allport, G. W., 1991, Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti.
Creţu, C., 1998, Curriculum diferenţiat şi personalizat, Polirom, Iaşi.
Cristea, S., 1998, Dicţionar de termeni pedagogici, EDP, Bucureşti.
Cucoş, C., 1995, Pedagogie şi axiologie, EDP, Bucureşti
Ghibu, O., 1995, Despre educaţie, EDP, Bucureşti.
Gliga L. (coord.), 2002, Standarde profesionale pentru profesia didactică, MEC