"Fiecare copil are caracteristici, interese, abilităţi şi cerinţe de învăţare  unice şi de aceea, pentru ca dreptul la educaţie să aibă un sens, atunci trebuie concepute sisteme educaţionale şi trebuie implementate programe educaţionale care să ţină seama de extrem de marea diversitate a acestor caracteristici şi cerinţe. ( UNESCO, 1994, p.8 )"

1. Clarificări conceptuale

        Cerinţele speciale sunt considerate ca provenind din interacţiunea unui grup de factori, unii legaţi de copil, alţii legaţi de comunitatea în care acesta trăiește sau de răspunderile pe care le au şcolile, percepute ca instituţii de educaţie formală în care rolul factorului uman (cadre didactice, managerii şcolilor, părinţii şi alţi profesionişti implicaţi în actul educațional) şi al ambientului educativ (organizarea spaţiului,  mijloacele  didactice,  folosirea  eficientă timpului, etc.) sunt  la  fel  de  importante  precum curriculum-ul. (Pachetul de resurse pentru profesori, cerinţe speciale în clasă. UNESCO, Bucureşti, 1995, p.10).

 

        Cerinţele speciale determină măsuri educative speciale, antrenate și structurate atât la nivelul procesului de învăţare cât şi la cel de predare.

        Acest concept are o semnificaţie mai largă pentru activităţile instructive-educative din şcoală pentru că determină dimensiuni importante ca cele de mai jos:

• explicitează concret faptul că orice nevoie a copilului devine o cerinţă pentru o acţiune didactică eficientă ;
• formulează clar că preocuparea şcolii trebuie să fie procesul de învăţare şi deci activitatea urmărită/monitorizată fiind cu precădere cea de învăţare ;
• specifică, fiindcă piedicile/barierele în actul de învăţare pot deveni dificultăţi ale învăţării mai mult sau mai puţin specifice,la scară generală.

          Între cerinţe speciale şi cerinţe educative speciale se poate pune semnul egalităţii, al unei forme de sinonimie, dacă ţinem seama de faptul ca orice problemă a unui copil este o problemă care poate fi abordată cu suport educativ specific. Deşi cerinţe speciale înseamnă mai mult decât cerinţe educative speciale (în sfera  primelor se pot încadra şi problemele sociale, precum şi cele determinate de apartenenţa la anumite grupuri culturale sau/şi comportamente diferite/contextual particulare) putem folosi ambele sintagme pentru a denumi nevoia de organizare a învăţării personalizate în sprijinul copilului şi a dezvoltării lui optime într-un context specific dat.

Cerinţele educative speciale derivă din dizabilităţi, deficienţe, boli sau  deprivări de ordin socio-cultural.

Conceptul de cerinţe educative speciale (CES) corespunde deci unui tip de abordare care:

• postulează ideea că fiecare copil este unic,
• identifică faptul că orice copil poate învăţa la un anumit nivel ,
• valorizează unicitatea tipului de învăţare determinată de particularităţile individuale,
• cultivă diversitatea copiilor ca un mijloc de învăţare care sprijină şi întăreşte învăţarea dacă aceasta este accesată adecvat (prin curriculum adaptat nevoilor particulare).

     Această abordare consideră curriculum şcolar ca un instrument de lucru necesar de a fi conceput ca flexibil, adaptabil la nevoile/ cerinţele elevilor.

 Punctul de plecare în alcătuirea strategiilor de lucru îl costituie identificarea problemelor pe care le întâmpină copiii în învăţare nu pentru a-i clasifica și eticheta ci pentru a construi şi proiecta activităţile educative în maniera în care să vină în întâmpinarea nevoilor lor. Scopul îl constituie dezvoltarea fiecăruia şi a tuturor pentru că individualitatea este la fel de importantă ca şi interacţiunea dintre elevi.

        Orice copil prezintă prin felul său de a fi,o serie de particularităţi /caracteristici care se referă la modul, stilul, ritmul şi specificul învăţării sale. De aceea putem spune la mod general,chiar prin definiţia pe care o are educaţia că cerinţe educative are oricare copil.În acelaşi timp o serie de copii prezintă particularităţi ce îndreptăţesc un sprijin suplimentar, activităţi specifice pentru realizarea sarcinilor presupuse de învăţare; este vorba de cerinţe  speciale, diferite de cele ale majorităţii copiilor şi care determină măsuri specifice.

Cerinţe speciale poate avea orice om/ copil în anumite perioade pentru ca cerinţele speciale acoperă  o realitate extrem de variată, complexă şi dinamică. De la probleme simple determinate de dezvoltarea tipică a individualităţii şi persoanei până la probleme unice, care nu se pot rezolva decât cu o intervenţie specifică, gama cerințelor speciale este larg nuanțată. Să nu uităm că şi “copiii care au anumite deficienţe /handicapuri au trebuinţe de bază în creştere şi dezvoltare ca toţi copiii. Identificăm: nevoia de afecţiune şi securitate,  de apreciere şi întărire pozitivă, de încredere în sine, de responsabilitate şi independenţă, etc.” (T. Vrăşmaş, P. Daunt, I. Muşu, 1996, p.12).

        Chiar și atunci când prezintă acelaşi tip de deficienţă copiii sunt diferiţi, aproape unici ca necesităţi, temperament, capacităţi, motivaţie, etc.

        Conceptul de “cerinţe educative speciale” desemnează o modalitate de abordare a copiilor care pune în centru nevoile acestora şi posibilitatea învăţării la toţi copiii. Ele exprimă într-un mod noncategorial problemele speciale ale educaţiei cuprinse într-un registru amplu, care pune accentul pe procesul învăţării şi pe posibilitatea de a sprijini orice copil în a se adapta formelor de educaţie, fie ea şcolară şi/ sau nonşcolară.

        Această sintagmă prezintă în plan psihopedagogic mai multă relevanţă decât conceptul de deficienţă, dizabilitate/ incapacitate sau handicap în sine. Orientând astfel atenţia asupra cerinţelor şi nu asupra defectului în sine, această manieră de construire a sprijinului necesar în educaţie este identificată în Repertoriul UNESCO, 1995 cu următoarele probleme: 

• dificultăţi/ dizabilităţi de învăţare;
• disabilitate intelectuală;

• tulburări de limbaj;

• deficienţe fizice/ motorii;

• deficienţe vizuale;

• deficienţe auditive;

• tulburări emoţionale (afective) şi de comportament

Sfera de cuprindere a conceptului CES este, însă, mai largă.

Ea se referă pe lângă aceste deficiențe şi/ sau tulburări legate  de  dizabilitate şi la probleme educaţionale determinate de mediul social restrictiv sau neprielnic dezvoltării şi învăţării, care dintr-un motiv sau altul l-au amprentat pe copil, cândva, pe traiectul dezvoltării sale.

Aici pot fi  incluse efectele determinate de mediul defavorizant cum ar fi:

• copiii devianți/delincvenți,
• copiii străzii,
• grupurile etnice şi religioase minoritare,
• copiii bolnavi de boli cronice sau HIV/SIDA,
• copiii exploataţi, maltrataţi sau abuzaţi, etc.

În acest punct, conceptul de CES se întâlneşte cu cel de „copii aflaţi în situaţie de risc”(care actual are o cuprindere tot mai largă, identificând riscurile de ordin biologic, social şi educaţional care afectează creşterea şi dezvoltarea normală a unui copil) cu conceptul de „copii vulnerabili” şi „marginalizaţi/ marginali” (specifică rolul de premiză în dezvoltarea copilului a mediului social, a percepţiilor şi atitudinilor sociale precum şi influenţele culturale şi familiale asupra dezvoltării acestuia).

Termenul  are  extensie şi  asupra  copiilor  supradotaţi  numiţi în  unele ţări excepţionali /înalt funcționali, mai nou, în literatura de specialitate  (Spania, SUA).

   Sintagma CES este mai relevantă în plan psihopedagogic decât cea de deficienţă, incapacitate/ dizabilitate sau handicap.

În acelaşi timp, noţiunea sugerează o relativizare a concepţiei şi practicii tradiţionale de împărţire pe categorii de deficienţe ori handicap precum şi o viziune mai nouă, non-categorială, care permite în mai mare măsură o abordare individualizată (personalizată).

2.     Conceptul de INTEGRARE

           Integrarea presupune trecerea, transferul unei persoane,dintr-un mediu educațional mai mult sau mai puţin separat, segregat, într-un mediu de instruire  educativă obişnuit.

     Baza sa teoretică este derivată din principiul normalizării, principiu care defineşte nevoia oricărei persoane de a trăi şi participa la viaţă activ, alături de ceilalţi (într-un mod de existență normal).

     În accepţiune restrânsă , acest  lucru se defineşte sub aspectul domeniilor în care are loc ,vorbind despre:

• integrarea şcolară
• integrare şi calificare profesională
• integrare socială şi/ sau societală.

  Procesul integrării presupune anumite trepte sau forme de integrare,care se întrepătrund cu sens, încorporând noțiuni ca:

• Integrare fizică – cuprinderea, prezenţa copiilor împreună, reducerea distanţei fizice dintre ei;
• Integrarea funcţională – sau pedagogică, semnificând participarea la un proces comun în care şi copilul cu dizabilităţi are și el contribuţia sa;
• Integrarea socială – includerea copilului cu dizabilităţi în toate activităţi comune din viaţa şcolii. Se stabilesc relaţii de acceptare şi participare relativ egală la viaţă grupului şcolar;
• Integrarea societală – persoana integrată dobândeşte sentimentul de apartenenţă şi participare deplină la viaţa grupului /comunității din care provine.

 Încercând punctarea aspectelor care ar putea defini coerent  integrarea, se poate vorbi despre:

• Educarea tuturor copiilor cu dizabilităţi în şcoli, indiferent de dizabilitate;
• Asigurarea unor servicii speciale în cadrul şcolilor de masă;
• Sprijin pentru profesori şi pentru directorii acestor şcoli;
• Copiii cu dizabilităţi urmează un program educațional apropiat de cel al colegilor lor;
• Participarea copiilor cu dizabilităţi la cât mai multe activităţi şcolare şi extraşcolare comune;
• Posibilitatea şi accesul la activităţile culturale din cadrul şcolilor de masă;
• Încurajarea relaţiilor și interacțiunilor sociale;
• Asigurarea educaţiei şcolare şi încadrarea într-o activitate de muncă acolo unde sunt îndeplinite condiţiile necesare;
• Educarea tuturor copiilor pentru a înţelege şi accepta diferenţele umane.
• Implicarea și conștientizarea familiilor;
• Adaptarea prin individualizare şi personalizare a programei/curriculei de studiu.

   Nu trebuie însă confundată prezenţa fizică a unui elev cu dizabilităţi în mijlocul unui grup educațional normal, cu integrarea acestuia.

Din această perspectivă privite lucrurile, integrarea NU ESTE:

• Simpla plasare a copiilor cu dizabilităţi în şcoli sau medii sociale obişnuite fără o pregătire prealabilă, formală și informală;
• Localizarea claselor speciale în exteriorul şcolii obişnuite sau la marginea acesteia;
• Gruparea elevilor foarte diferiţi ca cerinţe educative în acelaşi program de studiu ;
• Ignorarea nevoilor/ cerinţelor individuale ale tuturor copiilor ;
• Expunerea copiilor la riscuri inutile;
• Plasarea unor solicitări exagerate asupra profesorilor sau a directorilor școlilor;
• Ignorarea preocupărilor şi neliniştilor părinţilor, atât ale copilului cu CES,cât și ale celorlalți părinți;
• Izolarea copiilor cu dizabilităţi CES în şcoala obişnuită;
• Plasarea copiilor cu dizabilităţi în şcoli unde copiii au vârste mai mari sau mai mici.

Astfel de condiții nu vor face decât să producă și mai multă izolare și discriminare, sub aparența unei includeri.

3.Diferenţa  dintre integrare şi incluziune

     Dacă din perspectiva viziunii procesului de integrare, copilul este plasat în centrul preocupărilor şi este văzut ca o problemă, în viziunea/ abordarea educaţiei incluzive, sistemul este cel care trebuie să răspundă la nevoile mai mult sau mai puţin speciale ale copilului.

     Prin integrare copilul este pus în situaţia de a se adapta la situaţiile educaţionale, iar în educaţia incluzivă, procesul educaţional se ajustează şi se flexibilizează pentru fiecare copil în parte.

          Focalizarea în procesul integrării este pe copil, care este abordat în cadrul acestui proces ca o  problemă, plasat fiind aici deoarece :

• este diferit cumva de ceilalţi,
• nu răspunde şi nu poate învăţa în stilul şi ritmul celorlalţi copii,
• are nevoie speciale,
• are nevoie de echipamente speciale,
• nu poate merge la şcoală ca ceilalţi,
• are nevoie de un mediu educațional special,
• are nevoie de profesori cu perspective și abordări speciale.

       În perspectiva incluziunii, sistemului îi revine întreaga responsabilitate pentru a asigura dreptul la educaţie:

• copilul este diferit de ceilalţi, dar diferenţele şi diversitatea stilurilor de dezvoltare şi învăţare sunt surse de îmbogăţire a experienţelor în colectiv,
• orice copil poate învăţa şi se poate dezvolta,cu o stimulare şi un sprijin adecvate,
• echipamentele speciale pot fi utilizate de toţi copiii şi pot fi sursă de noi experienţe chiar și pentru copiii tipici,
• şcoala primeşte toţi copiii şi curriculum şcolar este flexibilizat şi adaptat pentru a răspunde nevoilor individuale,
• şcoala obişnuită/normală(de masă) este mediul cel mai favorabil unde copiii pot colabora şi unde învăţa cu și despre diversitatea umană,
• profesorii speciali (profesori logopezi, cadre didactice de sprijin, consilieri şcolari, etc.) pot interveni ca sprijin pentru a acoperi nevoile speciale ale unor copii şi colaborează cu profesorii de la clasă pentru orice alt copil care are nevoie,
• sprijinul este pentru toţi copii, inclusiv pentru profesori, care colaborează şi promovează învăţarea continuă.

   Educaţia prin perspectiva incluziunii schimbă astfel centrarea de la copilul văzut ca problemă la sistem educaţional văzut ca problemă. (UNESCO, 2005, p.27).

4.Școala incluzivă ca sistem de reducere a discriminării.

     Există în psihologia socială o serie de experimente care arată cât de acesibile și atractive sunt stereotipurile. Acestea, odată formate, mijlocesc/mediază  percepția celuilalt, astfel încât inferarea trăsăturilor caracteristice persoanelor cu care interacționăm este tributară nu atât comportamentului acestora cât stereotipului asociat apartenenței la o anumită categorie socială.

     Cel mai mare pericol pe care stereotipurile îl reprezintă este acela că ne vor împiedica să cunoaștem individul din fața noastră, cu ceea ce are el unic și autentic și-l vom privi doar ca pe un exponent al unei categorii. Fiind generalizări pripite, care nu permit accesul spre înțelegerea complexității celuilalt, multe dintre stereotipurile noastre vor conduce la prejudecăți și discriminare. Fenomenul numit prejudecată implică respingerea “celuilalt”, considerat ca membru al unui grup față de care se manifestă sentimente negative (Bourhis, R.Y., Leyens, J., F. (coord.), Stereotipuri, discriminare și  relații intergrupuri, Ed. Polirom, Iași, 2007.)

     Prejudecățile se situează la nivelul judecăților cognitive și al reacțiilor afective. Când trecem în domeniul actelor, vorbim despre discriminare.

     Majoritatea studiilor din domeniul socio-uman au constat că discriminarea continuă să fie problema cea mai importanta a educaţiei şi a școlii.

     Discriminarea se referă la diferenţele care nedreptăţesc, etichetează şi marginalizează, chiar exclud pe unii oamenii/copii în favoarea altora. Eliminarea şanselor unor copii  în favoarea altora, considerarea unor indivizi sau a unor grupuri mai importanţi/ importante sau mai necesari/ necesare în societate decât alţii/ altele.

     Pe scurt, discriminarea este o tratare atât diferită cât şi  părtinitoare care lezează – ca practică şi atitudine - atât pe cei implicaţi direct cât şi pe ceilalţi membrii ai societăţii.

     În Declaraţia de la Salamanca (1994) se spune că şcoala obişnuită cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, un mijloc care creează comunităţi primitoare, construiesc o societate incluzivă şi oferă educaţie pentru toţi; mai mult decât atât, ele asigură o educaţie eficientă pentru majoritatea copiilor şi îmbunătăţesc eficienţa şi, până la urmă, chiar şi rentabilitatea întregului sistem de învăţământ.” (Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli – Ghid managerial, MEC, UNICEF, Bucuresti,1999, p. 9).

     Educaţia incluzivă înseamnă respectul faţă de fiinţa umană în general şi faţă de copil  în special. Ea înseamnă acceptarea diversităţii şi considerarea acesteia ca o sursă a dezvoltării. Presupune că oamenii trăiesc împreună prin chiar definiţia de umanitate şi că este firesc să dorim ca şi copiii să crească împreună.

     În afară de aceasta, educaţia incluzivă dă valoare fiecărei fiinţe umane în general şi fiecărui om în parte. Societatea are nevoie de toţi membrii ei, de aceea fiecare este important în felul lui şi trebuie înţeles ca atare. Valoarea oamenilor vine din chiar esenţa lor umană şi de aceea societatea trebuie să cunoască şi accepte nevoile fiecăruia ca fiind  fireşti.