Domeniul protecţiei copilului este apărarea drepturilor copiilor. In acest domeniu intră atât sistemul instituţional, legislativ, de servicii şi de activităţi care se adresează promovării drepturilor tuturor copiilor, cât şi cele care se adresează ocrotirii copiilor expuşi riscului de ale fi încălcate drepturile. In această a doua categorie se află în primul rând copiii supuşi relelor tratamente: copiii care suferă abuzuri, neglijare, exploatare prin muncă sau sexuală, respectiv cei traficaţi. Definirea relelor tratamente asupra copiilor poate porni de la o mare varietate de concepţii teoretice, toate având în comun înţelegerea abuzului ca fiind cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului. Definiţiile mai noi le completează pe cele mai vechi cu ideea că omiterea unor acţiuni poate deveni abuzivă, nu numai comiterea unor acte împotriva copilului.

Maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi.

 Evantaiul formelor de rele tratamente este larg, cuprinzând toate aspectele personalităţii: fizic, psihic (emoţional), moral şi sexual. De obicei relele tratamente ating şi laturile fizice ale personalităţii, iar abuzurile sexuale sunt însoţite cel mai adesea de vătămări fizice şi întotdeauna de vătămări emoţionale. De asemenea, abuzurile fizice au adesea repercusiuni psihice şi uneori au motivaţii sexuale sau sunt însoţite în mod expres de un comportament sexual. Dacă formele de rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai mult coexistă consecinţele lor, care se pot manifesta simultan sau consecutiv asupra tuturor laturilor personalităţii copilului şi pot induce tulburări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv, emoţional, moral şi sexual. Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau sexual poate conduce la retard în dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru emoţional şi la îmbolnăviri somatice şi psihosomatice. Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil şi desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea. Orice formă de abuz al adultului asupra copilului profită de diferenţa de putere ce există între adult şi copil: desconsiderarea personalităţii copilului lipsit de apărare de către adultul care deţine putere asupra lui şi care profită de această putere pentru avantajul propriu şi în detrimentul copilului. Sau: Orice formă de abuz înseamnă diferenţă de putere între două persoane de pe urma căreia profită cea mai puternică dintre ele, prin desconsiderarea persoanei cu o putere mult mai limitată. Se spune, în mod greșit, că abuzul poate fi regăsit oriunde şi oricând, atât în istoria, cât şi în prezentul societăţii omeneşti, că este oglindit în artă şi literatură, în legendele omenirii şi în poveştile pentru copii. De fapt, folosirea legitimă a puterii de către o persoană aflată într-o funcție socială, familială, culturală etc. superioară nu este asociată cu abuzul ci, dimpotrivă, cu exercitarea puterii în beneficiul celor subordonați. Abuzul nu apare acolo unde există diferență de putere, ci acolo unde exercițiul puterii nu este reglementat (prin statutele, cutume, norme, legi etc.).

Abuzul asupra copilului înseamnă violenţa ilegitimă a adultului împotriva copilului (și nu orice violență asupra copilului!), fenomen care poate fi sau nu prezent în realitatea noastră cotidiană, și care este identificabil în funcţie nu numai de valorile noastre, dar şi de tradiţiile pe care le urmăm în creşterea copiilor şi de capacitatea de reglementare a exercițiului puterii de către instituțiile și normele existente.

Conceptualizarea abuzului la trei niveluri: societal, instituţional şi familial.

Odată acceptată ideea imoralităţii, a inacceptabilităţii abuzului îndreptat împotriva copilului, sistemul bunăstării copilului trebuie să elaboreze forme de servicii şi un sistem legal care să poată proteja copiii. Pentru proiectarea acestor servicii şi formarea de profesionişti este nevoie de cunoaşterea frecvenţei cazurilor de rele tratamente şi a mediilor în care sunt răspândite diferitele lor forme. Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen legat doar de mediul familial, de persoanele din familia nucleară sau extinsă, menite să îngrijească minorii sau de înlocuitorii acestora. Mai adecvată ar fi însă, aşa cum consideră Pecora et al. (1992, p. 91-93), conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului, la trei niveluri: societal, instituţional şi familial.

Abuzul societal se referă la „suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii care împiedică buna dezvoltare a copilului" (Giovannoni, 1985, p.194). După autorul citat, înţelegerea caracterului societal al abuzului se referă la: existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională între diferitele categorii de familii şi copiii acestora; marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce în ce mai mare; gradul crescut de violenţă din societate, care favorizează apariţia climatului de abuz chiar şi asupra copiilor; neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corporală oferă un context societal în care violenţa împotriva copiilor este posibilă. În acest cadru al abuzului societal se înscriu inegalităţile de şanse dintre copiii din mediul urban şi rural (Fundaţia "Copiii României", 1998, p. 93). Prezentând proiectul de relansare a învăţământului din mediul rural, presa a dat publicităţii date îngrijorătoare, furnizate de Ministerul Învăţământului, preocupat de relansarea învăţământului rural evident defavorizat pânăacum: 8,2 % din copiii de vârstă între 7-14 ani din mediul rural nu frecventează cursurile vreunei şcoli; cele mai multe din cele 1157 de şcoli construite din chirpici şi alte 1084 din lemn sunt la ţară; din 1295 de licee, doar 185 funcţionează în mediul rural; repetenţia este cu 50% mai mareîn mediul rural decât în cel urban; cei mai mulţi suplinitori necalificaţi îşi desfăşoară activitatea în şcolile săteşti,etc.

Exemplificarea abuzului societal

M. Marin (30.06.1998,  Adevărul, p. 12)

Copiii romi - o problemă socială: boli, analfabetism, infracţionalitate

... la o conferinţă care a avut loc la Bucureşti, organizată de "Salvaţi copiii" s-a dezbătut un subiect fierbinte: copiii romi din România şi problemele lor... În ciuda unor declaraţii oficiale, programele de după '89 de integrare socială a romilor n-au reuşit. Eşecul începe chiar din şcoala primară, prin separarea claselor, refuzul unor învăţători de a-i primi pe copiii romi în structura claselor, ori aşezarea acestora "grupaţi", de obicei în ultimele bănci ale sălilor de clasă. În mediul rural, unde aceste cazuri cunosc cea mai mare frecvenţă, locuinţele romilor se află departe de şcoli, ceea ce duce inevitabil la absenteism şcolar, la randamentul redus în procesul educaţional. Sigur, în mod normal, condiţionarea primirii alocaţiei de prezenţa şcolară, acordarea burselor sociale sau a ajutoarelor legale (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite etc.) ar trebui să stimuleze frecvenţa şcolară. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa, pentru că aceste măsuri cunosc o aplicare sincopată, în funcţie de administraţia locală... Tuturor acestor greutăţi materiale li se adaugă şi una de tip social, de identitate stigmatizată, cu care aceşti copii pornesc în viaţă. Apelativul de „ţigan" îi urmăreşte de mici şi se accentuează odată cu trecerea timpului, în relaţiile cu autorităţile locale sau cu alte instituţii de stat (şcoală, inspectorate şcolare etc.). Acest lucru nu face altceva decât să tensioneze relaţiile interumane atât în propriile comunităţi, cât şi în contactul cu populaţia majoritară. (Adevărul,16.11.98, apud. Roth, Antal, Baciu, 2007, https://www.scribd.com/document/59119258/ASISTEN%C5%A2A-SOCIAL%C4%82-%C5%9EI-PROTEC%C5%A2IA-DREPTURILOR-COPILULUI

Abuzul instituţional este cel prin care unele şcoli, autorităţi, unităţi medicale operează în modalităţi discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor şi ale omului, în general. Cei care abandonează şcoala sunt, în toată lumea, în majoritate copii din familiile sărace şi cei aparţinând minorităţilor naţionale defavorizate; aceasta denotă o formă de neglijare a lor din partea instituţiilor şcolare şi a cadrelor didactice. Aceeaşi categorie de copii ajunge cel mai des în instituţiile de ocrotire, ceea ce denotă ineficienţa sistemului de protecţie. Se pare că nici în aceste instituţii ei nu sunt scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care sporesc suferinţele copilului, de astă dată prin abuzul comis chiar în numele instituţiei. Climatul unei instituţii – spre exemplu al unei şcoli dintr-un sat mai izolat – este însă de greu de schimbat, datorită unor mentalităţi colective puternice, alimentate de tradiţii. Pe lângă responsabilitatea comiterii abuzului direct faţă de copil, instituţiei îi revine şi răspunderea pentru mesajul transmis indivizilor, sub următoarea formă: dacă profesioniştii, formaţi în spiritul unor metode ştiinţifice de reglare a comportamentului copiilor, nu îi pot educa decât recurgând la bătaie, atunci pedeapsa fizică este justificată şi trebuie să fie aplicată şi în familie.

Bibliografie:

Butoi, T. 2008. Victimologie și psihologie victimală. București: Penguin Book

Roth, M., Antal, I., Baciu, C., 2007. Asistența socială și protecția drepturilor copilului. Suport de curs. Cluj Napoca: Universitatea Babeș-Bolyai (disponibil la https://www.scribd.com/document/59119258/ASISTEN%C5%A2A-SOCIAL%C4%82-%C5%9EI-PROTEC%C5%A2IA-DREPTURILOR-COPILULUI