Politicile educaționale sunt cele prin care se definește structura și funcționarea sistemului de învățământ. În cadrul statelor moderne, ele sunt metoda prin care statul gestionează procesul de învățământ. Sorin Cristea (2003, 64) definește politica/politicile educaționale ca „ansamblul deciziilor strategice stabilite de organizaţii sociale angajate în conducerea sistemului de învăţămînt la nivel de vârf (ministerul învăţămîntului), teritorial (direcţii/inspectorate şcolare), local (unităţi şcolare)”.
Începutul gestionării învățământului de către stat a fost determinat de apariția statelor naționale. În Europa, în timpul Revoluţiei franceze, Danton spunea că toţi copii „aparţin Republicii înainte de a aparţine părinţilor lor”, iar Bonaparte insistă ca „legea să ia copiii încă de la naştere sub oblăduirea ei, să participe la educaţia sa, să-l pregătească pentru o profesie, să reglementeze cum şi în ce condiţii va putea să se căsătorească, să călătorească, să-şi aleagă o carieră.”
Odată cu centralizarea învățământului, unitățile școlare trebuie să aibă aceeași structură aceleași funcții, nu numai din perspectiva obiectivului asigurării egalității sociale, ci și în vederea uniformizării procesului de învățământ, consecutivă logic centralizării. Stabilirea funcțiilor școlii este unul dintre cele mai importante elemente ale proiectării și stabilirii unei politici educaționale la nivel de stat. În ideologia neo-liberală, educaţia reprezintă una dintre pârghiile cele mai importante la dispoziţia guvernanţilor.
Rolul intervenţionist al statului în educație este justificat de faptul că sistemul educaţional are un rol crucial în producerea ²forţei de muncă educate².
Analiza politicilor educaţionale include două componente bine individualizate:
• analiza procesului educaţional (accent pe aspectele de natură pedagogică);
• factorii sociali care afectează procesul educaţional (determinarea socială a educației).
Conform pedagogului și filosofului american John Dewey (1859-1952), școala societăților liberale democratice (precum societatea americană, la care se referă în primul rând) are trei funcții majore:
a) funcția integrativă – care se referă la integrarea copiilor în rolurile adulte (ocupaționale, politice, civice etc.); copiii se pregătesc pentru meserii sau cariere, pentru a deveni cetățeni. Rolurile familiale sunt transmise numai secundar prin școală, preponderent ele fiind deprinse în cadrul familiei înseși. În sistemele societăților tradiționale, funcția integrativă are forma funcției de conservare sau de continuitate socio-culturală, prin care rolurile și statusurile sunt transmise de la o generație la alta, de obicei prin intermediul unor instituții total diferite de școală;
b) funcție de egalizare a șanselor – prin care se urmărește asigurarea unei competiții echitabile în vederea ocupării rolurilor sociale, reducerea diferențelor economice sau sociale. În sistemele societăților mai conservatoare, acestei funcții i-ar corespunde, dimpotrivă, funcția de diferențiere a capacităților profesionale și a competențelor culturale și sociale, în continuarea funcției integrative, de transmitere a statusurilor sociale, economice, ocupaționale; spre deosebire de societățile moderne, în care integrarea se realizează prin egalizare sau uniformizare, societățile tradiționale realizează integrarea socială a oamenilor prin diferențiere și chiar prin ierarhizare
c) funcția de dezvoltare – care vizează dezvoltarea psihică, morală și intelectală a copilului și, deopotrivă, a societății. De fapt, aceasta este funcția de planificare socială, anume proiectarea competențelor necesare economiilor sau politicilor naționale sau transnaționale. În societățile tradiționale, această funcție nu este în mod necesar prezentă, finalitatea socializării fiind continuitatea; tradiția este, în acest cadru, un tip de dezvoltare integrată finalității continuității, prin selectarea celor mai bune soluții la orice problemă cu care societatea s-a confruntat în întreaga sa istorie.
*
Un alt autor american, sociologul George Herbert Mead (1863-1931) distinge alte categorii de funcții ale școlii, anume funcțiile manifeste și cele latente.
Funcțiile manifeste ale școlii sunt:
1) transmiterea cunoștințelor și
2) alocarea statusurilor.
Funcțiile sale latente constau în
1) transmiterea culturii dominante;
2) promovarea integrării sociale și politice (tradusă ca adeziune la ideologiile dominante al societății, ceea ce a condus la promovarea multiculturalismului și a relativismului în școli, sau ca uniformizare și omogenizare a pregătirii);
3) menținerea controlului social și asigurarea lui în viitor, atunci când actualele generații de copiii vor deveni cetățeni adulți, conformiști (această funcție constă în inclulcarea regulilor și valorilor considerate benefice funcționării societății: punctualitate, politețe, datorie etc.);
4) educația ca agent al schimbării.
Funcția de menținere a controlului social a provocat reacții de respingerea a educației școlare, căci a fost asociată promovării unor finalități școlare precum obediența: „Clasa centrată pe obediență valorizează conformitatea, flatarea profesorului și liniștea/ordinea” (Hatos, 2006, p. 67). De asemenea, funcția de potențare a schimbării sociale este de asemenea una care suscită reacții sociale și ideologice. În legătură cu această funcții există două ipoteze deosebite: una care susține că școala poate „programa” indivizii, le poate schimba structura personalității prin schimbarea valorilor și prin impunerea unei grile de cunoaștere; alta care spune că școala are slabe caapcități transformatoare și că acestea afectează evoluția sau transformarea societății numai prin disponibilizarea unor instrumente care favorizează schimbarea culturală (cum a fost, de pildă, alfabetizarea).
Astăzi, mai ales în sistemele descentralizate, școala se deschide unor influențe noi, cum sunt cele reprezentate de „grupurile de acțiune afirmativă”, care promovează ideologiile nediscriminării, nonviolenței, multiculturalismului, emancipării sexuale etc. Acestea acționează mai cu seamă la nivel local, dar au și grupuri de presiune politică sau de lobby la nivelul guvernelor sau al organismelor internaționale (precum ONU sau UNICEF). Din punctul de vedere al permeabilității sau reacției la asemenea presiuni, centralizarea învățământului unui stat poate fie să permită a schimbare rapidă și eficientă în programa școlară (dacă aceste grupuri reușesc să penetreze ideologic guvernul statului), fie poate să blocheze sau să încetinească aceste schimbări, dacă ele se manifestă numai la nivel local.
Bibliografie
Ariès, P., Duby, G. (1995-1997). Istoria vieții private, vol. VI-VII. București: Ed. Meridiane
Cristea, S. (2003). Managementul educației școlare. București: Ed. Didactică și Pedagogică
Hatos, A. (2006). Sociologia educației. Iași: Ed. Polirom