Socializarea este definită mai cu seamă ca legătură între generații. Inițial, prima sa utilizare (1836) a avut două sensuri: unul referitor la persoane, anume acela de a dezvolta relații, a forma un grup social și un al doilea referitor la buniri, de a intra într-un regim colectiv (colectivizarea producției, proprietății etc.). Sociologul german Georg Simmel definește socializarea ca intrarea în societate (diferită de apartenența dată la o comunitate, în termenii lui F. Tőnnies), faptul de a constitui asociații și, deopotrivă, colectivizare. Max Weber, alt nume ilustru în sociologie, face, referindu-se de asemenea la distincția între comunitate și societate făcută de Ferdinand Tőnnies, deosebire între socializarea comunitară (comunitatea ca loc în care te naști, trăiești cu toți „ai tăi”, fiind, la rândul tău, unul „de-al nostru”, „de-al locului”) și cea societală (în care instri ca într-un spațiu străin, prin asociere voluntară, implicând relații de schimb, concurență ș.a.). În 1897, Franklin Henry Giddings, sociolog american, deosebea între socializarea indivizilor (care implică dezvoltarea personalității umane) și socializarea lucrurilor sau activităților (ca intrare în forme sociale, căpătarea de semnificații sociale).

Personalitatea, suport al socializării

O definiție convențională descrie personalitatea ca totalitatea modelelor comportamentale ale unui om, organizate într-un mod durabil și distinct de alte persoane. Se consideră că personalitatea este rezultatul interacțiunii complexe dintre factorii genetici (ereditatea), fizici (mediul, spațiul, relieful etc.), culturali, de grup sau personali.

a) Ereditatea a fost mult discutată între oamenii de știință, fără a se ajunge la o concluzie privind ponderea ei în formarea personalității, sau a legăturii dintre trăsăturile fizice și cele comportamentale sau morale. Anumite deducții au demonstrat că ereditatea este mai importantă în determinarea unor trăsături ale personalității (cum ar fi inteligența), dar mai puțin importantă pentru altele (sociabilitatea, atitudinile, interesele etc.).

b) Mediul fizic a fost considerat determinant în precizarea unui unumit tip de cultură. Școala sociologică conturată în jurul lui Frederic Le Play a subliniat, mai ales prin studiile lui Edmond Demolins și ale lui Le Play însuși, influența pe care spațiul o are în determinarea unui profil ocupațional și al unei culturi familiale specifice. Familile din stepă nu vor avea același mod de trai cu familiile zonei fiordurilor, iar indivizii lor vor dezvolta, probabil, trăsături de personalitate diferite. Sau, în termenii literaturii lui Goethe, „Și – neîndoielnic! – cine ar fi înconjurat toată viața lui de stejari înalți, greoi, ar trebui să devină alt om decât cel care s-ar mișca zilnic pe sub mesteceni vaporoși. Numai că trebuie să ne gândim că oamenii în genere nu sunt de o natură atât de sensibilă ca noi ceilalți și că în ansamblu își petrec viața fără a acorda atât de multă putere impresiilor exterioare. Dar un lucru e sigur, anume că, în afară de însușirile înnăscute ale rasei, atât solul, cât și clima contribuie prin hrană și ocupații la desăvârșirea caracterului unui popor” (Frobenius, 1985).

c) Cultura unui popor este reflectată, prin mecanisme de socializare tipice, unele extrem de subtile, în personalitatea membrilor poporului respectiv; suma trăsăturilor comune ale acestora poartă numele de personalitate modală sau de bază. Personalitatea este fundamentată nu pe trăsăturile speciale, excentrice, care delimitează individul de ceilalți membri ai grupului său, ci prin ceea ce poartă numele de identitate, adică conformarea personală, prin asimilarea modelelor și valorilor culturale, la idealuri comune, adică prin edificarea sentimentelor personale de apartenență. Max Weber observa că apartenenţa identitară nu este conştientizată în izolare, ci prin comunicarea diferenţelor în interacţiunea cu ceilalţi, cu străinii. Georges Devereux remarca faptul că „modelul de identitate etnică al unui trib complet izolat ar fi cu totul identic cu modelul său de identitate umană” (Dicţionarul alterităţii, p 277). În sensul acesta, al apartenenței sau identității culturale ori etnice, personalitatea se construiește prin „procesele variabile şi niciodată încheiate prin care actorii se identifică şi sunt identificaţi de către ceilalţi pe baza diferențelor Noi/Ei, realizate pornind de la trăsături culturale presupuse a fi derivate dintr-o origine comună şi puse în evidenţă în cadrul interacţiunilor sociale (Poutignat şi Streiff-Fenart, 1995, p. 154).

Ulterior, prin socializări specifice (secundare), omul realizează, pe lângă personalitatea edificată în cadrul culturii etnice, tipuri de apartenență specifică în funcție de anumite subculturi: curente de modă, publicuri ai unor anumite tipuri de muzică, grupuri profesionale sau religioase, grupuri de fani etc. În orice caz, personalitatea individuală se poate manifesta diferențiat la diverse persoane și față de personalitatea modală; dacă diferențele sunt mici, se consideră că persoana este integrată în cultura sa; dacă aceste diferențe sunt mari, persoana este considerată deviantă.

d) Experiența de grup este cea care îi perite copilului să își formeze imaginea de sine pe baza modului în care este perceput de ceilalți; această imagine, care se mai numește sinele social este determinat, în măsură semnificativă, de „oglinda” pe care grupul le-o oferă; trăsăturile obiective ale personalității noatre ne sunt mai puțin accesibile și cunoscute decât felul în care ne văd ceilalți. Chiar dacă modul de percepere din partea grupului este adesea unul superficial (imaginea), el devine important în efortul nostru de a ne modela o personalitate de succes.

e) Experiența proprie de viață este unul dintre cei mai importanți factori de construire a personalității; experiențele nu se cumulează, ci se integrează într-o construcție care devine din ce în ce mai complexă și mai puternică, pe măsură ce experiențele de viață sunt mai numeroase și mai importante. Experiențele trecute influențează modul de evaluare a experiențelor prezente, iar oportunitățile experimentării nu sunt niciodată încheiate. De aceea, este corect să considerăm că o personalitate, oricât de puternică ar fi, nu este niciodată definitivă; ea se definitivează numai odată cu încheierea posibilităților de experimentare.

*

Departe de a fi un proces pasiv, prin care copilul „absoarbe” influențele adulților (părinți, educatori, alte persoane din jurul său), o „programare” socială sau culturală a personalității sale, socializarea presupune deopotrivă acțiunea copilului asupra adulților. Am văzut, mai sus, cum copilăria, departe de a fi o sub-lume a adulților, este o lume de sine stătătoare, cu logica, valorile, normele și comportamentele sale specifice; ca atare, prezența și influența ei în societatea ca întreg este incontestabilă și numai necunoașterea sau nerecunoașterea specificității copilăriei poate ignora acest adevăr. Din punct de vedere sociologic, socializarea a fost definită drept „procesul prin care copilul neajutorat devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut” (Giddens, 2000). Dacă în loc de „copil neajutorat” am citi „mini-adult neajutorat”, definiția ar fi mai consecventă cu criteriile lumii adulților din perspectiva căreia a fost făcută.

Protecţia copiilor şi influenţele culturale

Cercetări recente ale Institutului Naţional American de Cercetări Medicale (Shonkoff şi Phillips, 2000) au evaluat rezultatele ştiinţifice ale psihologiei, antropologiei şi sociologiei şi au constatat că specificul cultural reprezintă una dintre categoriile centrale de influenţe care se exercită asupra dezvoltării: „cultura influenţează toate aspectele dezvoltării umane şi se reflectă în practici de îngrijire a copiilor şi practici considerate a fi în interesul dezvoltării sănătoase a copilului. In protecţia copilului este o provocare deosebită să înţelegi modul cumeste implicată cultura, pentru a nu menaja comportamente parentale cu risc crescut pentru copii sub pretextul diversităţii culturale şi pentru a nu interveni în situaţii aparent diferite de normalul dintr-o colectivitate, dar fără un risc crescut pentru dezvoltarea copilului. După J. Corbin (2002; apud. Roth, Antal și Baciu, 2007), diferenţele culturale sunt săbii cu două tăişuri în protecţia copilului, deoarece înţelegerea lor poate contribui la stimularea competenţelor sociale, dar şi la manifestări de discriminare sau de stigmatizare în asistarea copiilor şi a familiilor lor. Autorii demonstrează că profesioniştii trebuie să îşi ia responsabilităţi în cazurile unde se pune problema competenţelor culturale, înainte ca situaţia copilului să se agraveze semnificativ. În România putem să remarcăm dilemele etice care provin din confruntarea cu diferenţele culturale mai ales în cazurile copiilor romi. Lipsa unor intervenţii adecvate poate plasa copiii romi neglijaţi de părinţii lor în situaţii de risc grav, care poate face ca să se ajungă uneori la cazuri de deces. În diferenţele de practici instituţionale reprezentările despre caracteristicile unor etnii cu rezistenţă crescută la vicisitudini par să deţină un rol important (Exemplu: opinii ale personalului medical sau celui implicat în protecţia copilului exprimate în felul următor: „copiii ţigani pot umbla toată iarna desculţi şi nu au nimic”). Astfel de moduri de judecate a situațiilor se consideră disfuncționale şi se recomandă înlocuirea lor cu atitudini profesionale de analiză a riscului pentru fiecare caz aparte, alături de garantarea respectului pentru membrii familiilor din care provin copiii.

Bibliografie:

Ferreol, G., Jucquois, G. 2005. Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale. Iași: Polirom

Frobenius, L. 1985. Paideuma. București: Ed. Meridiane

Giddens, A. 2010. Sociologie. București: Ed. All.

Roth M., Antal I., Baciu C. , 2007. Asistența socială și protecția drepturilor copiilor. Suport de curs. Disponibil online la

https://www.scribd.com/document/59119258/ASISTEN%C5%A2A-SOCIAL%C4%82-%C5%9EI-PROTEC%C5%A2IA-DREPTURILOR-COPILULUI (accesat la 14 august 2019)